Poezii

Într-o stare de priapism mental mă găsesc acum, În lumea lui Orwell mă simt și am la cap un tun Unghiile mi le rod în exces, stau cu teama și cu stes Mă doare mintea prietene aș vrea să țip

Și fluxul m-a absorbit de tot, Și originalitatea copiei spre ea mă trage Sub al lui surâs neant. Totul e neant. A îmblânzi infinitul nu pot. Sălbatice vise! Dar străinătatea nopții la ea mă

Calc pe frunze îngalbenite Ce știu că vor deveni scorojite Calc pe frunze ce mai au puțină viață în ele Dar calc eu oare și pe buzele mele? Calc pe doi ochi albastrii moi Dar calc eu oare și

Picură acum pe geamul oblic-vertical Și eu vad pe faianță picături de cristal Și eu plâng, fără să fie însă în zadar O fărâmă de divinitate sunt, dar în Miicimea mea mă condamn să fiu

De ce vreu să vorbim de buze? Nu vedem linia despărțitoare de ecluze? De ce nu vedem un cap cu o minte ghilotinată ? De ce nu vedem un revelion ratat? Si refuzăm să ne uităm la Nașterea

Stau la birou si ma gândesc la tine În mine se zămislește un nou sine Aerul se metamorfozează în tine Prezența-ți o simt lângă mine Imanența-ți mă înconjoară Mintea mea o doboară

Timpul trece pe lîngă mine Cu zornait de vânt și se preface în pământ Nici vechile valuri nu pot să le cuprind Și nici puterea să mă mint A trecut timpul pe lânga mine A trecut un timp și

Căci noi iubito stăm în patul întins și moale Ne dăm unii altora îmbrațișări și săruturi goale Stele asupra noastra veghează Toata atmosfera în centru cu tine Iubit-o mă juisează Aerul

Aș vrea să mă regăsesc în întuneric Să mă bat pe pieptul gol Și mergând melancolic Prin întuneric să mă scol Aș vrea să nu păstrez amintirea Unui vechi cadavru viu Ce și-a găsit în

Este bine că exista femei urite Ca și mediocrii să se poată ridica Nu stând pe valuri înspumate Mediocruu fiind,nu zbuciumul Launtric al apelor îl vei vedea Craiasa mării te

Adam stă în Gradină și se joacă cu mărul Ce privire fină arată el umbrii pomului; Cu el în mâna stă și îl aruncă în sus sau în gol Ispitindu-l pe ispititor! Șarpele viclean spre Eva se

Sindrofie maculată Căci în cameră e luminat și soare Ce patrunde și prin oblonele trase Și așteapta ca omul sa-l încânte Luminând ca într-un palat,el searbădă iluzie Omului nu îi arată.dar

Si filosoful prin suspine adriatice Dă drumul cântecului spre slavă Veron îl chema săracul! Și visa sub mascatul Acest cer pe care o femeie a cultivat Un gard de iederă înflotoare

De-aș putea să mă sfâșii ce fericit aș fi Nimeni, așa ca în vid sa mă întrebe de unde vii? De-aș putea m-aș bate și m-aș mușca Mi-aș face suferința creatoare Și fâșia creativă din mine să se