razvan ducan

Se moare din pricina nașterii dar nici un medic n-a pus această cauză pe vreun certificat de deces; se naște din cauza unei morți pe care nimeni n-a revendicat-o punct

Organul ce emoționează e pregătit pentru vizită, apă în două picioare de mână prin sufletul meu, acestea sunt roțile dințate, acelea sunt lagărele, iar aici sunt

Sunt rostirea cuiva către o ureche receptor, de o premeditate ascunsă, iată-mă lansat. Cine-a apăsat butonul devenirii? Cărui țel îi sunt predestinat? Unde e ținta, de ea

De cât s-a investit în tine burtă ar trebui să și gândești, miriapodicele tale piciorușe să calce, ar trebui, pe lucruri nefirești. Ai avea organe de vedere și

Sunt o margine a unei stări subtile, starea aceasta visează prin mine, copilul meu când locu-mi va lua, lăsa-mă-va pe mine undeva. Apoi va fi marginea subtilei stări

Vânăm animale cu arcul cu pușca și ținem în deget tot miracolul lor, tot ce-a adunat evoluția întreagă, printr-un capriciu, poate fi frânt ușor. Dar și eu îs în cătare de

Hei, tu, casă de vacanță, trup al meu, cu țigle rânduite în cer, se ridică din coșul creionului, fumuri, pe hârtie, până pier. Ãsta-i semn că-s acasă la mine și

Muntele are glezna subțire, de nu zdrobește izvorul pe care-a călcat, ce bine îi vine contumul de brazi pe bicepșii de carbonat. E asortat perfect optimismului meu,

Ca dintr-un atom radioactiv, alfa, beta și gama, am radiat din pântec, ergo sum din mama, cu licență de trup, din politehnica lui Dumnezeu, infestat

Târnava mea de lapte dulce, mulsă din ugerul unui munte dus la păscut, pe pășuni dumnezeiești de transilvane, te ador din cana malului de lut. Te sorb cu mici

Sângele meu are cifra octanică a fascinației, alimentat de la pompele din jur, hei, ochilor, mi s-a umplut rezervorul, stingeți lampa de sub abajur. Noaptea toc

Veche tetradrahmă tijă-n picior, să mă doară grecii până mor, să mă doară calul lor de lemn, când aorta îmi va face semn, în agora

Șoldurile frunzelor mă cheamă-n cărare să le ating cu papilele gustative ale respirației, ce frumos se poate face dragoste toamna, chiar cu riscul debordării în pruncii

Omul duhnește a roată. A golit toată rostogolirea din sticla priceperii primordiale, e beat acum de fericire și umblă, prin lucruri, pe șapte cărări.

Și mă doare până-n mine, (Ce mare depărtare-s eu!) am încălțări atât de puține și nu mă lasă Dumnezeu, să mă știu până la capăt, (Spațiu

Ecartamentul meu de cale orală, are o sorginte viscerală. Roțile limbii își dau silința, pe șinele spuselor, cât e

Invidiază-mă deltă, mi s-a născut un copil, cel mai nou pământ al țării mele, cernoziom tânăr prin brațele iubirii, biruință ce se ține încă-n proptele.

Până la lună purjează câinele-n lătrat. Până la lună. Locomotiva celui mai bun prieten al omului e singură pe strada-nserată mai mult. Ea pufăie pe nări de

Te iubesc din orice direcție, infailibilă dulce injecție, că mă vindeci tu de-ndată, mândra mea antibioată. Te iubesc chiar și din centru, unde se

Mă va durea când n-oi mai fi, cum m-a durut când nu am fost, pe cel născut de-un pântec, trupul, durerea-l știe pe de rost. Când n-oi avea ce să mă

Poetul nu poate fi păstrat în formolul formelelor convenționale. Raftul pe care-i pus nu-i al timpului său. Îl strânge formula chimică a încartiruirii. El nu poate sta înțepat în

Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei. În rest stofa fină a emoției. De ce spuneți atunci, că umblu dezbrăcat printre mașinile de asfaltat orice și chemați

Mina creionului, iată cel mai feroce animal făcut să rupă,să devore,să sfârtece cu o cruzime rar întâlnită.În gura lui încape capul unui om, al unei națiuni sau chiar capul lui încape în gura