razvan david gherhea

cerșesc căldura ochilor tăi privindu-mă nepăsători ca pe-un artefact lipsit de ingeniozitate zac neputincios printre corbi savurându-mi pielea în formă de leș ești capătul oricărui drum ..., o,

Lumină ascunsă de nori, Prin creștetul zorilor, Care ma face sa ma gândesc Că nu voi mai răsări niciodată.

din timp in timp imi violez intimitatea uitandu-ma la ceas tot timpul mi se pare ca e mai tarziu decat este si ca cineva ma trage in piept nu-mi ramane decat sa-i injur in vis si sa-mi

cand ninge vreau sa inghet instant sa devin un iglu buticul unui groenlandez poate atunci vei avea dreptate cand imi spui ca sunt de gheata potaile husky se vor incalzi timide la intrarea

cu parul lins de limbile de foc ale iubirii cu trupu-mi scurgandu-se in estuarul adapostit de fragila ta fiinta te vreau fara doar si poate... te vreau asa cum un subiect tanjeste

sfarsesc prin a incepe transmit tacand tip in tacerea carbunilor aprinsi parodiez sinonimia ma disociez de figurile de stil, de plastic Pana aici! Pornesc pe loc scriu in continuarea

ma preling pe coapsele ancestrale ale umbrei tale nevazute o! tu, planeta pamant! esti singura martora a neputintei mele de a-ti lasa buzele sa-mi spintece trupul soapta sa-mi devoreze

Cu gesturi calde de safir, printre lacrimi ovale putin turtite, te-astept cum numai un glas adanc se lasa asteptat in negura diminetii tarzii. Pielea-mi alba se crapa in arsita iubirii tale