Poezie
nu-i nimic
1 min lectură·
Mediu
ruinele dineurilor vulgare...
umbre
taie-n curbe umede
resturile
unei cine canibale.
prea multă
sete
inundă
rozele goale
săpate în trunchiul unei pietre
de ceară arsă în
inimă.
greșeală.
crimele inspiră plictiseală.
spectatorii pleacă.
în galeria goală
clovnul aplaudă
o balerină desculță:
titirezul
într-o cutie muzicală.
glonțul.
cuțitul.
dinții sfâșie lemnul
cosciugul.
nimeni nu întreabă duhul
tăcutul.
răstignitul
pare un simplu trupul.
sânge
linge
rănile vântul
și frigul
îngheață gemete.
singurele,
negrele,
duhurile cu bocete,
văduvele plânsele,
păsările,
goană spre valurile mării,
și-neacă primele simțurile,
furiile,
fericirile,
crimele,
visele,
numai ele să rămână veșnice.
restul poate să moară fără cuvinte.
și frunzele să acopere.
vântul cu duhurile
împrăștiele
și pierde țărmurile,
cerurile,
săracele.
groaza ispitește nemișcarea întru nemurire.
întru tăcere
reculegere;
serenitate pentru mine.
Mortul
nu e singurul.
are parte de prietenie.
lumânările ard să lumineze cotloanele
cu oasele
nemișcate de brazdele
de
pământ.
urâte sunt clipele întunecate,
jurământ
cu nopțile albe,
cu destinul smintit,
cu poveștile ce nu s-au povestit
- și cîte ar fi fost de povestit –
cu regretele
disperatele...
și pe cer stelele strălucesc ce strălucesc și apoi se
sinucid
în vâlvătaia lor,
dar
nu-i nimic.
002909
0