Horror flashback

Horror flashback Era prin vară, o căldură de se topea sticla de bere, iar berea,... uau! fierbea în mațe. Tocmai eram în ajunul unei alte perioade crunte dintre slujbe și încercam să-mi înec grijile în anestezice. Lucram încă la o afacere cu poezie, care devenise subit cum nu se poate mai prozaică și se făceau reduceri de personal, iar eu păream a fi pe lista neagră, drept cel mai poetic dintre poeții care își vânduseră de acum sufletul economiei de piață. Futu-i dumnezeii mă-sii! Iar pe mine niciodată nu m-a plictisit nimic mai tare decât economia. Eram la o terasă unde luasem cu mine și o carte despre antinomiile rațiunii pure, sau despre compulsia la repetiție, ori sublimarea libidoului în actul artistic. Ceva de genul ăsta, complicat și obositor de urmărit. Așa că am păstrat cartea neatinsă în geantă, rumegându-mi încet neliniștea. Și am lăsat berea să curgă. În părculețul din fața restaurantului, o mămică cu cracii goi dădea în leagăn un plod zgomotos, în timp ce eu încercam să mă concentrez asupra pantalonașilor care-i sugrumau în asemenea hal curul, fiind cu totul în disproporție cu acesta, încât gagica părea să aibă două perechi de fese suprapuse. Erau cu cel puțin două mărimi mai mici decât s-ar fi cuvenit, prea scurți în sus ca să treacă cu adevărat de coccis, și prea scurți în jos ca să-i acopere cu adevărat bucile. O minune! Mă întrebam pe unde o fi bărbat’su. Așa! Deci nu eram în cea mai fericită dispoziție sufletească și deodată am auzit undeva în spatele meu pe cineva făcând direct referire la mine. Era ceva de genul: -Hai să stăm aici lângă Bogdan! Pe mine nu mă cheamă Bogdat. Totuși, ceva îmi spunea că era totuși vorba despre mine. Toată lumea îmi spune Bogdan. Apoi o mână mi s-a întins peste umăr și m-am întors să văd cine dracu’ mă deranja din reveria mea apocaliptică. Imediat am simțit că mi se zburlește părul pe ceafă. O întreagă pleiadă de sentimente de mult apuse, care îmi măcinaseră sufletul într-o perioadă de ucenicie într-un sistem de amplu dezacord cu mediul înconjurător, mi-au invadat ființa plăpândă. Era fostul meu șef de la vânzări. Da, am lucrat o vreme în vânzări, 24 de zile, iar tâmpitul ăsta mă dăduse afară pentru că, în loc să mă duc sâmbăta să încasez nu știu ce facturi, m-am întors acasă și m-am culcat la loc. Ce vreți? Începeam ziua la șapte dimineața și mă întorceam seara la nouă. Iar găgăuță ăsta vroia să băgăm și sâmbăta, măcar așa, vreo opt ore. Ce tâmpit! Oricum, nu puteam să-l înghit. Rar îmi mai fusese dat să cunosc un asemenea snob, un asemenea ipocrit. Începeam ziua la 7, dar nu ajungeam pe teren decât pe la 11, pentru că economistul ăsta cu studii superioare și referințe culturale care se rezumau la repere filizofice de genul “Limbajul trupului” și “Cum să fi un învingător” ne băga zilnic în niște ședințe în care încerca să ne convingă de faptul că nu știu eu ce “știft” îndoit cu apă e cea mai bună licoare pentru muncitorii feroviari din Cartierul Foamea, care însă trebuie să dea pe rahatul ăsta mai mult decât pe săniuță, pentru simplul motiv că vine ambalat în sticlă cu capac înșurubat. Căci dacă tu nu crezi, cum ai putea să-i faci pe alții să creadă. Încearcă însă să vizi o poșircă de asta, într-un ambalaj mai scump decât conținutul, unui aborigen cu monezi ruginite în buzunar, să văd dacă nu te apucă depresia. -Rahassion e chiar bun. Eu personal l-am încercat, era argumentul favorit al stăpânului vânzătorilor, care mă făcea să mă cutremur de oroare, de vreme ce în cele două ore care îmi mai rămâneau din fiecare zi până la momentul somn de voie, mă hotărâsem să mă rezum la lucrurile cu adevărat importante în viață, și de aceea nu mai citeam nimic altceva decât Critica Rațiunii Pure a lui Kant, pe care mi-o cumpărasem de zece ani și n-o atinsesem nici măcar odată, de vreme ce nu înțelegeam mai nimic din ea. Asta nu mă împiedica însă să apreciez la adevărata lor valoare bășinile raționale ale halitorului ăsta de căcat. Bun! Cum spuneam, eram pe terasă și găozarul vorbea singur. Dumnezeule! Ãsta încearcă să intre în vorbă cu mine! Întors cu spatele, încercam să mă concentrez asupra berii, dând din cap și zâmbind uneori la frazele introductive, parcă memorate dintr-un ghid de conversație pentru eschimoși, pe care mazetronul le debita ca preambul la o discuție pe care spera ca mai târziu să o catalogheze drept fructuasă. -Poate vrei să vi la masa noastră! l-am auzit insinuant pe Față Palidă, care și-a îndreptat în cele din urmă atenția către însoțitorul său, un bărbat cu o figură stacojie, parcă în pragul unui atac de apoplexie, căruia mă prezenta. Ãsta era tac’su. Fusese coleg de serviciu cu maică-mea. -Ești fiul doamnei...? Se vede treaba că chestia asta îl impresiona teribil, și de dragul lui a trebuit să mă mut la masa lor. Se uita la mine ca la Gioconda, zâmbind ca în reclame, cu toți cei douăzeci și ceva de dinți de cal, toți incisivi, ai unei plăci dentare de toată frumusețea. -Ești fiul doamnei...? Nu-i venea să creadă, așa că tot cerea o confirmare. De altfel, era destul de afumat, și probabil nici nu auzea prea bine. -Bogdan a fost unul din cei mai buni agenți ai noștri pe Sighișoara, a început Față Palidă să bage la tromboane. Din păcate lucrurile au fost de așa natură, încât a trebuit să plece. Eu am încercat să explic conducerii ce om de valoare pierdem, dar n-am putut să fac mai mult. Cât ai stat la noi? Cinci luni parcă. Cum am spus, stătusem puțin peste 20 de zile. Când m-a dat afară, a cerut din încasările unui coleg câțiva biștari și mi i-a îndesat în palmă. Pe aici ți-e drumul, amigo. De altfel, așa făcea la fiecare salar. Dădea în mână niște bani, fără carte de muncă, fără stat de plată. Un control mai serios l-ar fi băgat pe șefu’ direct la zuhaus. Și ce porc mare era șeful ăsta. Iar ăsta tocmai începuse să-l zugrăvească în culori diafane. Nu, nu mai lucra acolo de doi ani. Și în locul lui, acum, era Gicu. -Îl știi pe Gicu? Ba bine că nu. Ce ghiolban!!! Gicu ăsta era un fel de versiune fără studii superioare a lui Față Palidă. Adică, dacă Față Palidă lucra mai subtil, trăgând spre exemplu câte un tun la un en gros de pe zona ta, de nu mai dădeai marfă acolo o lună de zile, încasând el comisionul, Gicu te înjura de mamă. Pricepi diferența subtilă. E lucru mare. Ascultă-mă pe mine! -Pentru că șeful era om de caracter. Îmi amintesc odată, cum Gicu i-a zis la unul: du-te mă în pizda mă-tii! Ce-i drept, omul greșise, dar nu se poate să vorbești așa. A ieșit șeful și i-a zis: Gicule, vreau să-ți văd demisia pe biroul meu. Eu personal am intervenit. Ce mai... Scenă de film. Hai, pa mă-tii! Când făcea porcul mare o criză de isterie, aveam impresia că urmează să se dărâme zidurile. Și ce curvă de nevastă avea. Șefă la rândul ei, cum altfel? Cum spunea plin de elocvență un supervizor de pe bere: Þâțoasa e nașpa! Un copil care lucra la ei de vreo trei ani, avusese șansa să plece la Cluj pe horeca. Asta însemna baruri, chefuri, băutură fină, comisioane grase. Viață, omule. S-a dus la șefa, i-a spus că ăștia o angajează și pe prietena lui și... asta e. Nu, i-a zis șefa. Stai la noi, că îți mărim salariul , o angajăm și pe prietena ta. Și copilul a rămas. După două săptămâni, când postul de la Cluj s-a ocupat, l-a dat curva afară. Cică a încercat să o șantajeze. Nu întotdeauna le-a mers însă atât de ușor. Era unul, tot așa, veteran. Că doar nimeni nu făcea prea mult timp purici la firma asta de căcat. Și ăsta, l-au călcat hoții, de-i luaseră vreo 30 de milioane, încasări, din mașină. Așa că, vreo juma’ de an curva i-a reținut din salar. Apoi banii s-au găsit, dar lui nu i-au mai dat înapoi ce-i reținuseră din salar. Și când a făcut gât, l-au dat afară. Ãsta nu s-a lăsat însă. S-a întors cu un avocat și cum, tot așa, vreo trei ani de zile nu semnase niciun stat de plată, a zis că-i dă în judecată, că l-au pus să lucreze gratis. S-au scăpat pe ei, șeful de caracter și țâțoasa cea incoruptibilă. Așa că înțelegerea amiabilă i-a ușurat puțin de lovele. Acum Față Palidă era la București. Lucra direct cu producătorul: ungurii de la Unicum. - Pentru că eu întotdeauna am știut să mă prezint. Și aici, am venit cu CV scris în limba engleză. Șeful, știi că nu știa engleză. I-a plăcut atitudinea mea și am fost angajat. Mă și gândeam la ce față a făcut ghiolbanul, când i-a venit ăsta cu CV în limba engleză. De fapt îl angajase pentru că erau ceva rude, și nu pentru “siviul” lui în limba engleză, și nici pentru studiile lui superioare, pentru că nu știa nimic, ca orice mocofan ieșit dintr-un rahat de I(A)SE. Îl angajase pur și simplu pe nepot’su. Acum, ungurii de la București i-au apreciat din nou atitudinea, pozitivismul, spiritul de învingător și, probabil, și discursul lui de lemn luat direct din manualul de conversație pentru eschimoși. Pentru că e lucru mare să vorbești mult și să nu spui nimic. E biblia oricărui vânzător. Iuda însuși, din câte am auzit, stăpânea la perfecție arta retorică prin care a luat un preț corect pe domnul nostru, Jesus Christ. -Când șeful din Ungaria vine să vorbească cu mine, mă întreabă: Te deranjez cumva? Lui îi zice: ne întâlnim acolo, la ora aia. Înțelegi? Eu i-am zis odată: măi, pulă! Așa vorbesc cu el, îmi strecură, privindu-mă cu subînțeles, dacă mai era nevoie, „lui” și „el” fiind șeful său de la București pe care încearcă să-l sape, sperând într-un viitor să-i ia locul. Adică, ungurul îl stimează pă el, că-i din Ardeal, iar pe bucureștianul de mahala îl ia ca la țară. Ceea ce e cum nu se poate mai comic, atâta timp cât tac’su, aproape leșinat de căldură și alcool, e un fel de creatură de aceea medievală, care încă suferă pentru ce s-a întâmplat la Oarba de Mureș. Adică, futu-le muma în cur de bozgori! -Ei se cred superiori nouă, bânguia tac’su. Eu i-am zis lui Ferenț odată. Maică-ta nu m-a crezut: Dar cum ați putut să-i spuneți așa ceva, domnul...? I-am zis în față. I-am zis... Era clar că-i zisese ceva lui Ferenț, ăsta fiind un director șovin de la fabrica lui pește la care lucra și maică-mea, și care întreținea pe acolo un regim de genul noi ungurii și voi românii. Un tâmpit și un bețiv care acum trage să moară de ciroză. -Ei se cred superiori nouă, îi dădea înainte mangafaua, și n-am avut inimă să-i spun că minoritățile nu se simt niciodată superioare, că sunt doar complexate de statutul minoritar și de aceea se îmbibă de grandomanie, ca să mai echilibreze balanța; și maghiarii, și negrii și muierile, toți cu fumuri și cu nasul pe sus. Iar Față Palidă se însurase. Veniseră chiar acum direct de la botez. De aceea tac’su era rangă. Iar maică’sa a venit și ea să mă salute. -Ești fiul doamnei... Chiar el. -Scuzați-mă că nu pot să stau, a mai spus maică’sa, iar Față Palidă a zis ceva de genul „nici o problemă, te scuzăm”. Și părinții păreau atât de umili, iar Față Palidă, întrucâtva emancipat de la condiția de simplu muncitor în economia multilateral dezvoltată, de acum pe butuci, cu 120 de angajați din 3.500 la întreprinderea lui pește, se simțea superior și autoritar. Îi ținea lui tac’su un discurs despre unguri, de partea cărora el acum trecuse, fiind manager la Unicum, sau nu știu ce rahat de genul ăsta. Se rușina cu el, întrerupându-l din discursul dezlânat cu formule de tipul „și ca să scurtez povestea”, iar eu nu înțelegeam atunci de ce ținuse atât să mă aducă la masa lui, în felul caracteristic al maniacului controlului, impunându-și voința, oricât de absurd ar părea. -Și deci, te-ai însurat cu o bucureștiancă? l-am întrebat, ca să nu tac. -Nu. E o femeie onorabilă... de aici, mi-a zis tărăgănat, în timp ce încerca să-și smulgă verigheta de pe deget. Vezi doar bine că-i gâtuia îngrozitor inelarul. Îl jena. Și m-am gândit că poate muierea lui nu era chiar atât de onorabilă, dacă nu cumva era chiar mămica aia cu curul pe dinafară, care-și dădea copilul în leagăn câteva momente mai înainte. Sau poate tâmpitul plătea cu vârf și îndesat o onorabilitate exagerată și neurastenică. Bine-i făcea nebuna! Mi-am terminat berea și le-am spus adio, părinților și lui, și m-am gândit cu groază în drum spre casă la un univers de vânzători dopați cu supradoze din „Cum să fi un învingător”, care nu au în cap decât branduri, atitudine, gândire pozitivă și „siviuri” în limba engleză. M-am gândit cu groază că aș putea să mă reîntorc, să-mi câștig o pâine pe drumuri. Dar nu m-am întors.