Majâie dă poiejâie - up date

O prietenă, masterandă la filologie sau așa ceva, m-a rugat să-mi dau cu părerea despre un volum de poezie al cărui recenzie, temă de seminar mi se pare, îi dădea dureri de cap. N-am auzit în viața mea de Ofelia Prodan, ceea ce nu e cine știe ce, pentru că eu aproape nu citesc decât propriile-mi poezii, dar am vazut-o aclamată pe net de nu știu ce critici și, din câte am înțeles, a luat și ceva premii. Ei bine, în ciuda tuturor acestora, asta e părerea mea. Este o nesperată șansă pentru noi, aceea de a fi solicitați să ne exprimăm cu privire la ultimul volum de poezie din creația Ofeliei Prodan, ultim în cazul în care mai există și altele, ceea ce ar fi cât se poate de trist. Să ne concentrăm totuși asupra termenului „ultim”, în sens de „gata, nu mai are rost să continuați domnișoară”, pentru a aduce o rază de soare în sforțarea noastră de a moși două idei despre aceast compediu de nonsens “liric” care este „Elefantul din patul meu”. Adevărata natură a poeziei Ofeliei Prodan ni se relevă încă din titlul acestui volum. E vorba de o natură monstruoasă, însă transparentă, întratât încât se confundă cu peisajul poetic contemporan în care suflete torturate de propria lor mediocritate înțeleg să împărtășească din suferința lor tuturor celorlalți care îndrăznesc să mai aruce câte o privire peste nefericitele lor stihuri. Mda! Și în acest caz avem de a face cu o poezie fără formă, fără conținut, fără idei, fără emoții, fără poezie. „am fost ca de obicei în parc/să-mi beau cafeaua de la dozator/ce gust nașpa avea!”(Confesiuni). Să ne oprim pentru câteva momente asupra acestui ultim vers de înaltă definiție poetică: „ce gust nașpa avea!”. Ce remarcăm oare aici, dincolo de inedita exploatare a amplelor valențe lirice ale argoticului „nașpa”? Ei bine, e întâiul semn de punctuație și probabil singurul prezent în acest volum. Nu întâmplător este vorba de semnul mirării, sugerând uimirea autorului în fața propriei sale creații. „Uau! Chiar am scris eu asta!? Și cineva a publicat-o!?”. Mai departe „o dacie relativ albă/remorcând un dric excesiv de negru”(Confesiuni) exprimă natura schizoidă a concepției poetice a autoarei. Să remarcăm faptul că albul e relativ în timp ce sumbrul e excesiv și, am spune noi, absolut. Mai încolo, autoarea este atacată de femei, este lovită cu gențile în cap, i se face o baie de lapte, pentru ca în final aceasta să se identifice cu genul masculin( „să țâșnesc în lume/liber și uns(nu unsă) cu sânge de femeie”) care renaște din pântecele acestor femei a căror semnificație nu o sesizăm, tot așa cum nu sesizăm ce naiba vrea să spună poezia „Femeile”, dincolo de relevarea naturii androgine a Ofelie Prodan care din când în când mai face pe bărbatul. Să nu ne impacientăm însă, pentru că de-a lungul acestui întreg volum cu greu am putea identifica ce vrea să spună autoarea, iar dacă nu vrea să spună nimic, ci doar printr-o construcție „lirică” dezlânată încearcă să ne facă pe noi să spunem ceva, oricât de puțin probabilă ar fi această intenție a poetesei, ei bine, ea eșuează și la acest capitol, pentru că versurile sale pur și simplu nu ne sugerează absolut nimic. E vorba aici de o altă expunere a geniului poetic contemporan aparținând unor absolvenți de litere probabil, care se simt forțați de natura filologică a studiilor parcurse să se apuce de scris, deși nu au nicio idee de exprimat, nicio emoție de împărtășit și de aceea găsesc în poezia fără rimă, fără punctuație, fără rigori estetice, fără cerințe de orice fel, mediul cel mai propice pentru materializarea golului pe care îl au în cap și-n suflet. Nici măcar nu e poezie, e un fel de proză lirică, cu idei prea puține pentru a putea fi cu adevărat proză, care presupune anumite dimensiuni mai generoase, și prea puține sentimente pentru a fi cu adevărat lirică. E doar o înșiruire fără noimă de cuvinte care să poată genera autorului iluzia unei creații ieșite din propriile sale mâini. Se prea poate ca primul care a scris astfel să se fi remarcat prin originalitate, dar nu vedem niciun motiv ca un asemenea gen să producă o industrie de rebuturi ținută în brațe de găștile “cultivaților” care se citesc între ei și se bat reciproc pe spate. Elefantul își face apariția pe la pagina 16, își scutură trompa și strecoară zahăr în cafeaua autoarei, care în poezia „photo” mai are o întâlnire traumatizantă cu o „negresă uriașă transpirată”- de remarcat forța poetică a acestei asociații de cuvinte – în poezia „mareșalul” ne povestește de împerecherea acestuia cu tranșeele, personajul ion ion își suflă nasul în poezia „batista” și este înlocuit apoi cu „magdalena” care trăiește și ea niște experiențe bizare și așa mai departe. Ca o concluzie, acesta este genul de poezie pentru care se plătește spre a fi publicată, se plătește spre a fi în mod elogios recenzată de autointitulați critici care trebuie să mănânce și ei o pâine în marasmul cultural contemporan, dar pentru care ar trebui să plătești ca să ți se permită să o scrii și să dai din nou bani din buzunar pentru ca cineva să se încumete să o citească. Așa cum spunea un prieten de demult, e o risipă de cerneală și hârtie. Există totuși și o undă de optimism în toată această poveste. Pentru că nu se mai citește poezie în ziua de azi, și poți spune „Slavă Domnului!”, fiindcă uite ce idioțenii se scriu. Ca o mostră de tâmpenie extremă, reproduc aici integral “poezia” “photo”: “plecasem cu o bursă în America undeva pe lângă Chicago asta era în urmă cu doi ani și făceam poze întruna la un moment dat vine o negresa uriașă transpirată în tricou de baschet la mine și mă roagă frumos să-i fac o poză și cum mă uitam prin obiectiv o văd cum sare doi metri spre mine și înscrie” Who the fuck cares! Poezia „fecioara” merită câteva clipe de atenție.