Pulp Fiction

O sticlă de vin și trei băieți care fumează în semiîntuneric, la un capăt de hol... - Eu nu suport oamenii decît beat, prieteni... Dacă n-ar fi băutura, aș da-o-n pizda mă-sii de viață... Pe cel care vorbește, îl cunosc din anul I de facultate, de cînd am fost colegi de cameră. Abia după vreo lună de trai sub același acoperiș, cu ocazia unui chef, a schimbat cîteva vorbe cu mine. În cea mai mare parte a timpului lenevea în pat, citind sau privind cu maximă admirație tavanul. Uneori asista calm la discuțile interminabile ce se prelungeau pînă către ziuă. Se strecura afară din pat, deschidea ușa, urla de cîteva ori ca lupul și revenea sub pătură, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Scena se repeta pînă cînd ușa sărea în lături și apărea un tip în chiloți, spumegînd de mînie: \"Dacă mai urli o dată, te omor!\"... - ... aș da-o-n pizda mă-sii de viață! M-aș sinucide! - Te-ai sinucide-o laie! comentă Nazi. Nazi, sau Nazistu, era unul dintre acei oameni blînzi, tocmai pentru că-și concentrează răutatea într-o abstracțiune pură. Ura din suflet pe evrei, dar personal nu cred să fi cunoscut vreunul. Îmi amintesc cum a apărut odată cu un ziar în mînă, rîzînd cu gura pînă la urechi: \"Ia uitați, a murit un evreu de foame!\"... Probabil că ura asta crescuse împreună cu dînsul. În copilărie, era celebru pentru zvasticile pe care le desena, oriunde îl apuca inspirația. Directorul a chemat-o pe maică-sa la școală, să-i atragă atenția... \"Mai lasă-mă, domnule, în pace! Ce să-i fac?! Credeți că eu nu-s sătulă de el?! Păi, mie și crucea de la pasca de Paște mi-a schimbat-o-n zvastică! Să vedeți păpușile lu\' soră-sa cum stau drepți și cu mîna ridicată!\" - Just! adăugă cel de-al treilea... La ci-i bună viața, dacă vicii nu-s?... Cel de-al treilea era student din Republica Moldova. Pentru el, școala părea unul dintre cele mai chinuitoare lucruri posibile. Ca să-și mai îndulcească așteptarea clipei de plecare acasă, procura celor dornici țigări cu marijuana... Avea un simț muzical remarcabil. De cîte ori mă auzea seara, la capătul holului, repetînd lecțiile de chitară clasică, venea lîngă mine. Asculta în tăcere pînă ce sfîrșeam ultimele acorduri, îmi cerea politicos chitara și-mi reproducea, după ureche, aproape întregul menuet de Bach, cu care mă chinuisem eu. Mai propunea și îmbunătățiri... Degeaba am vrut să-l învăț descifrarea partiturilor. Îl bloca tot ceea ce însemna carte... Altă sticlă, alți băieți, alt capăt de hol... - ... asta nu-i nimic! Să vedeți ce ne-a făcut la examen! Cred că-i cea mai mare umilință din viața mea de student!... Cu toți colegii, vreo sută de oameni, l-am așteptat cu sufletul la gură. Știți cum se procedează, unii veniseră de la cinci-șase dimineața, să prindă loc în spate, la copiat... Îl știți cît e de capricios! Subiectele depindeau de toanele sale. La o adică, ne trîntea niște subiecte, de n-avea nimeni habar ce vrea de la noi!... A intrat furtunos pe ușă. Și-a așezat geanta lîngă pachetul pe care i-l pregătisem pentru îmblînzire. Și-a scos un morman de hîrtii, le-a pus alături și s-a adresat mulțimii: \"Dragii mei studenți, numai pe voi vă mai am, numai pentru voi trăiesc!... Ceilalți - dădu din mînă a lehamite - v-am mai spus! Vreau ca examenul nostru să fie o bucurie\"... Chiar atunci îl întrerupse cineva și îl chemă pînă afară. Se întoase roșu la față de furie: \"V-am mai spus, nu?! Ticăloșii! Ne-au schimbat în ultima clipă amfiteatrul! Chipurile au manifestări cu niște oaspeți din străinătate! Așa-s ei, trimit copiii lor în străinătate, la burse, și vine străinătatea la ei!... Nu-i nimic. Mergem în clădirea de alături!\"... Ca de obicei, s-a stîrnit o foială îngrozitoare. Nimeni nu era dispus să dea examen, stînd în rîndurile din față. Au rupt-o la fugă care-ncotro, tropăind pe scările în spirală... Din păcate eu am rămas blocat în spate, am ajuns o dată cu profesorul, printre ultimii. M-am pus în prima bancă, pizda mă-sii, fie ce-o fi! Profesorul și-a lăsat geanta și pachetul pe noua catedră și a reluat discursul: \"V-am mai spus, nu? Credeți că nu știu că-s lucrat pe la spate?!... Eu puteam fi decan la ora asta, cu studiile mele, dar lasă, noi să fim sănătoși - repetă gestul a lehamite -. Cum am spus, examenul e o sărbătoare în viața studentului. Examenul trebuie să fie o bucurie, dacă îmi permit să-l citez pe maestrul meu, Dumnezeu să-l ierte!... De aceea v-am adus să vă citesc vreo două din poeziile mele\"... Am rămas stupefiați. La așa ceva nu se aștepta nimeni. Prin sală lumea a prins a zîmbi, semn că prima fază a emoțiilor fusese depășită... \"Căci eu sînt și poet - se încruntă brusc -. Știați, nu?!... Priviți această diplomă - a scotocit prin hîrtii și a plimbat-o prin sală ca pe niște moaște -. O am încă de pe vremea cînd eram student ca voi... Dar să vă citesc!\"... Și ne-a citit entuziast cele mai plicticoase poezii pe care le-am auzit vreodată... \"Nu-i așa că-s grozave?!\", a întrebat admirativ... Profesorul a vrut să citească din nou, dar chiar atunci a intrat o colegă întîrziată. El s-a întors mîniat și-a răcnit ceva de genul : \"La naiba, nu întrerupeți Poetul!\"... Colega, spre marea mea distracție, s-a retras descumpănită, neștiind cu ce-a greșit... Subiectele erau ușoare, niște generalități, trebuia să fii dobitoc, ca să nu scrii ceva... După un sfert de oră, timp în care a continuat să-și recite poeziile în gînd, a izbucnit: \"Ascultați aici! Fulg de vis! Cine a mai scris o metaforă ca asta?!\"... Nici o peniță nu îndrăznea să întrerupă liniștea... \"Mihai Eminescu?!\", a întrebat o voce timidă de fată... \"Mihai Eminescu - tună enervat profesorul - a scris multe metafore - se mai calmă dîndu-și seama de situația delicată - dar pe asta am scris-o eu!\"... Îl priveam tîmp fără să știm ce vrea de la noi... \"În picioare! Aplauze!\", ne sugeră el... Ne-am ridicat cu toții în picioare și-am aplaudat... Cine era idiotul care să se împotrivească?! Cine să-și piardă nota de bursă?!... N-am mai apucat să ascult finalul povestirii, pentru că am fost solicitat să cînt la chitară portarului, drept tribut pentru permisiunea de-a desfășura o petrecere în cămin... Portarul căminului - om de vază, după propria mărturisire, pentru că lucrase și la intrarea Universității - avea preferința lui, celebra Romanță anonimă spaniolă... Din clipa cînd m-a auzit interpretînd-o, în ochii lui am ajuns unul dintre cei mai apreciați studenți... Noaptea ieșeam pe scări, la capătul culoarului și cîntam. Atunci mă trezeam cu el stînd la spatele meu, în semiîntuneric, cu nelipsita bîtă în mînă, zîmbind: \"Cum îi? Merge? Merge? Ia zi Campionatu\' Mondial!\". După cum mi-am dat seama, Romanța anonimă îi stîrnea, naiba știe de ce, nostalgia după Campionatul mondial de fotbal din Spania (poate pentru că melodia fusese imnul campionatului)... Închidea ochii ca un autentic meloman și împietrea pînă la ultimele acorduri. Aș fi dat orice să aflu ce gîndea în acele momente, dar mi-a fost peste putință... La sfîrșitul melodiei, din adîncul pieptului i-a scăpat un suspin, m-a luat de umeri și m-a sărutat zgomotos pe ambii obraji, a înhățat o sticlă de pe masă și a plecat mormăind: \"Lăsați-mă singur!\"?