Pulp Fiction

Un radiocasetofon cu ceas îmi urlă-n-pizda mă-sii-n urechi mai ceva ca sirena unei fabrici, deschid ochii ca pe niște porți ruginite, lumina afumată-mi stîrnește-n gură gustul amar al țigării, bag mîna sub pernă, bîjbîi și constat îngrozit că în pizda mă-sii nu mai este nici un pachet, mă trezesc de-a binelea, sar din pat și cotrobăi prin hîrtiile de pe jos, găsesc vreo trei pachete goale de săptămîna trecută, aici nu, nu în pizda mă-sii, iluminare, am o țigară ruptă în buzunarul de la haină, scot tutunul, îl înfășor într-o bucată de ziar, dar nu găsesc bricheta-n pizda mă-sii, n-am nici chibrituri, pun reșoul în priză, aștept, greu se mai încălzește-n pizda mă-sii, parc-ar fi un furnal, iau ibricul, unde-n pizda mă-sii vărs zațul, am o oală, torn apă dintr-o sticlă, să nu mă curenteze-n pizda mă-sii, și-l pun pe reșou. În zece minute inima îmi tremură de bucurie, cana îmi arde palmele, aburii îmi inundă nările, cafeaua îmi frige vîrful limbii, se adună și formează un mic vîrtej în dreptul Mărului lui Adam, parcuge binecunoscutul drum prin esofag și dispare în hăurile stomacului. O energie divină pornește din zona buricului și se răspîndește în tot corpul. Ecce homo! Aș putea interpreta valsurile lui Chopin cu degetele de la picioare. Creierul îmi toarce ca o mîță după soba bunicii. Ridic una din casete, o fixez și-i dau play. Delir. Primele acorduri, mă urc în picioare pe pat, sala se umple pînă la refuz, reflectoarele mă orbesc, nu mai văd decît rîndurile din față, îmi șterg transpirația cu dosul mînecii, îmi dreg discret glasul, inspir profund și încep? La donna e mobile? Sala freamătă. Cu gesturi largi, încruntat, mă întorc spre orchestră? Sempre una sensibile? Îndemn pe fiecare interpret în parte să conducă publicul spre extaz? Piango e rido?Lacrimi mi se scurg pe față? Rido e piango? Zîmbesc dirijorului care, la rîndul său, îmi zîmbește mulțumit. Lumină, lumină, lumină? Mă-nfășor într-o mantie de lumină? Plutesc. Muzicienii posedați de propriile instrumente, publicul fredonînd pe o singură voce, camera mea, toate rămîn în urmă. Doar muzica mă urmează. Sînt om, sînt pasăre, sînt punct, sînt zeu? - Da\' mai lasă-n pizda mă-sii muzica aia, urlă tata de-afară. Hai, că întîrzii la înmormîntare! Murise Arbiru, unul dintre vecinii noștri. Îl îngropau chiar atunci. În scurt timp, tata trebuia să meargă în fața cortegiului funerar, ca să ajute la căratul unor obiecte de ritual. Am închis casetofonul și-am ieșit repede după tata. Cu hîrlețul în mînă, ne-am îndreptat spre livadă. - Aici? - Aici. - Vezi, poate mă faci să sap degeaba! - Da\' ce, se indignă tata, crezi că uit de la mînă pînă la gură? Am săpat cu schimbul - pămîntul era cam tare - Pînă am dat de sticle. - Uite, zise tata, ridicînd în dreptul soarelui o sticlă de vin. Sîngele voinicului! Bei un pahar și arunci cu barda-n lună! Păstrasem în pămînt, peste iarnă, special pentru ziua mea de naștere, vreo treizeci de kilograme de vin. Am scos toate sticlele și-am astupat groapa. Se auziră clopotele de la biserică. Tata își făcu de cîteva ori cruce, plecă ușor capul într-o parte și rosti din suflet: - Dumnezeu să-l ierte!