Jurnal de Dumul Taberei

Drumul Taberei este un cartier atat de mare si, uneori, frumos, incat spun adesea despre el ca este un oras intr-un oras. Cartierul cu pricina m-a adoptat de vreo trei ani incoace, si, daca ar fi sa vorbim cinstit, nu s-a comportat deloc ca un tata adoptiv. Mai mult ca un unchi, dar asta n-a fost tot timpul rau. Sigur ca are fabrici si uzine, cum zice cantecul, dar ce cunosc eu cel mai bine in acest cartier este Parcul Moghioros. Piata cu acelasi nume a fost rebotezata si se cheama Sergiu Celibidache, iar in ultima vreme, despre parcul meu preferat am auzit ca-i spune Parcul Drumul Taberei, dar n-as baga mana in foc pentru asta. In general, n-as baga mana in foc pentru nimic fiindca nu vad rostul aceste actiuni. Da’ ma rog, ne abatem de la …parc. Deunazi, in cateva ore, la intrarea in parc a rasarit un rod cu flori pe care scria “Primaria 6”. L-am remarcat nu neaparat pentru frumusetea lui, ci pentru zelul cu care lucratorii l-au pus pe picioare (sau mai bine zis in pamant) in doi timpi si trei miscari. Fiul meu, caruia, de un an si ceva, ii datorez placerea de a semna condica in parc de doua ori pe zi, impingand un carucior, a remarcat de la un timp bodegile amplasate de o parte si de alta a intrarii parcului si care acum flancheaza rondul de flori. E drept, ele sunt acolo de mai multa vreme si ne imbie cu acorduri saltarete ori de cate ori accesam intrarea principala. De asta le si apreciaza fi-miu. Dar ieri, am observat ca zelul estetic este la inaltime, caci, necadrand cu rondul de flori, bodegile nu s-au fost transformat in leagane si topogane, cum v-ati fi asteptat, ci gadurile lor au fost revopsite, cred ca de catre posesorii lor. Tot in parcul de care va spuneam fiul meu a invatat, mai devreme si mai repede decat credeam, ce este tractorul. Din descrierea lui – nu foarte coerenta, desigur – reiese ca tractorul este o chestie mare, care face mult zgomot, pufaie ca sa scoata fum si cad tot felul de lucruri in urma lui. Locul lui este, aproape intotdeauna, pe aleile inguste ale parcului, unde doi-trei nenea arunca ce zice mama ca e cah! in remorca lui, incarcatura pe care, ulterior, o mai pierde pe drum. Baiatul meu a invatat ca poti sa faci ca tractorul cam o juma’ de zi, de aia nu ne mai miram cand isi arunca biscuitii in spatele caruciorului numai cand ajunge in parc. Iar cand turuie in Dacia noastra, e clar ca i se pare lui ca si asta face tot ca tractorul. De vreo cateva saptamani incoace, cand ajung in Parcul pe care ma incapatanez sa-l numesc Moghioros, mi se pare ca Romania este o tara normala si ca am ajuns in Occident. La ei sunt si codrii verzi de brad si oameni normali la cap, care stiu ca parcul e public, deci se pot aseza pe iarba unde nu-si lasa nici cainii urmele, nici bipezii hartia de napolitane, sticla de suc sau de Saniutza. De la 1 Martie incoace, cum va spuneam, pot sa-mi las copilul pe iarba fara teama ca-i fac pe domnii gardieni sa-si concentreze vigilenta asupra noastra, obligandu-i astfel sa-i neglijeze pe cei care, “din greseala”, intra cu masinile personale in parc. Nici cu bicicleta nu e voie si asta a aflat un domn care pedala vartos sub influenta unor ape plate, dar dure, care dupa ce mi-a evocat toate rudele pamantesti si ceresti, m-a parat gardienilor ca l-am injurat. Ei, desigur, fiind de buna credinta, l-au crezut. Ce vreau eu sa va mai spun despre Parcul Moghioros e ca am constatat, din proprie experienta, ca reparatiile de banci si leagane, constructia de foisoare si rasadurile sunt influentate bio-energetic de luna mai. Mai ales daca anul e si electoral. De-aia ma gandeam ce bine ar fi ca armonizarea asta perfecta si convocarea la urne sa fie din trei in trei luni! Voua nu v-ar placea?