Radu Liviu Dan

tu, eu două vitralii față în față vis altoit de copaci cu aceeași sevă eu, tu două luntrii alunecând în albia atemporală a aceluiași râu tu, eu inspirația divină din eden eu, tu în

Dintre un general rus refugiat devotat unui împărat asasinat și o româncă se poate naște un poet? Dintre lacuri ruse și sălcii românești se poate naște o poezie? La margine de

Când dragostea nu e de ajuns ne îmbolnăvim de ziduri însingurate când dragostea e împărtășită doar de la distanță ne îmbolnăvim de păpădii de vânturi spulberate nechemate de mori când

Tu Femeie zâmbet ce aduci fericirea, aruncă-mi toamna ta pe umeri cu mantie arămie, melancolia mea e doar dorul de verdele zâmbetului tău, îndulcește-mi sufletul cu strugurii ochilor

în zori pe sâni de spuză sacrificarea laptelui flori de cireș mugure de sărut îngemănat pe alei de liliac în zori pe sâni glas de miei dilatare de timp mai știi îmbrătisată de

s-a dat drumul la verde gândurile mele încolțite au străpuns iarna, să pășim alături e doar primăvară iubito s-a dat drumul la verde clorofila își cere dreptul sângelui din vine,

nu întreba de ce pleacă florile, poate se duc la ele cu fluturi cu tot fluturii nu sunt întrebați de flori, de ce au rămas între petale doar inima ți-e măr necopt, nu întreba

Poezia, ar trebui scrisă numai de Femeie fiindcă un bărbat nu știe ce înseamnă Poezia decât atunci când e un Ovidiu exilat de toate femeile pierzând-o pe cea mai dragă tu împărat