Trei grații

TREI GRAÞII

Pentru Liviu Antonesei



Proaspătul meu amant, un cretin care rezistă trei sferturi de oră forând ca un pickhamer în păsărica mea inocentă, revărsându-și pe pielea mea arămie, tone de scursoare sărată, de-mi trebuie timp dublu să mă curăț, sub binefăcătorul duș, după o partidă ce nici nu mă relaxează cât ar trebui, în ciuda câtorva momente de extaz ce nu-mi zguduie sufletul, in fine, posesorul ăsta de cap sec, mi-a propus alaltăieri să trimită fotografii cu mine pentru un sit de voyeriști. Ci-că ar putea câștiga nuș-ce concurs, n-am stat să-l ascult, conversația lui se reduce la oportunități, bursă, oferte, licitații și alte alea, care mult mă plictisesc. O să mă întrebați ce caut cu el. Cine-a pretins că între două amoruri cinstite n-ai avea dreptul la un grad de confort convențional, la o cârpă de mătase, care să-ți pună în valoare trupul rasat, exploziv, la un lifting cu un Porsche asortat la pantofii din piele de crocodil, la un club select, unde gugumanul se preface, stângaci, că ar savura jazzul, dar viața în roz l-a învățat baremi să rimeze un Chatoneuf du pape cu un filé de șalău?



Profund plictisită, am fost de acord, cu o condiție: s-o facă el însuși pe voyerul, dar nu gratis, ci plătind un fotograf profesionist, unui din homosexualii ăia virili, care în altă iepocă ar fi ascultat, în transă, Wagner, gata să sară din pat direct în uniforma neagră, cu mâna suspendată la 37 de grade, dacă ar fi auzit un Achtung răcnit.



Fotografului aveam eu să-i dictez regia. Exercițiul presupunea 4 sau 5 cadre, fie în strip direct, plecând de la o ținută textilă, fie invers, sfârșindu-se cu silueta ambalată. Am preferat un hibrid, să li se clatine membrilor sitului tărâța-n creieri: în prima eram în jeans și un col roulé, fără mâneci, alb, cu colturi nichelate la centura țintată, într-a doua toate halea îmi zburau de pe mine în toate direcțiile deodată, un singur sân, stângul, zgâindu-și aureola ciocolatie, de sub ruptura pulloverului, pisicuța întrevăzându-mi-se printre fermoarul răscrăcărat al jeanșilor și o cloambă de mesteacăn. În ultimele două mă imbrăcam, progresiv, în ținută de seară, mătase neagră, triplu colier de perle de culoarea spermei proaspete, care mă făcea mai sexy decât poza de la mijloc, aproape nud. Aproape, deoarece torsul se sprijinea, la 17 grade, pe fese și antebrațe, iar picioarele de căprioară leneveau, relaxate, deschise, stângul întins, dreptul cu genunchiul flexat, oferind priveliștea pielii mătăsoase ce căptușea interiorul primitor al coapselor. Pisicuța, ascunsă 87% sub o crenguță cu orhidee roșii. Roșu englez. Un trandafir de exact aceeași nuanță îmi acoperea urechea stângă, dând figurii mele de țigancă interbelică un aer de Dolores. Mă lăfăiam pe un cearșaf roșu, de aceeași nuanță belicoasă. În poza finală, aia impecabilă, coafura și fața erau la fel, pieptănătură vag negligé, oprindu-se exact înainte de a-mi acoperi ochiul drept, negru, ca și stângul. Umezi, amândoi. Ochi de vacă. Mona mulge vaca. Sau Maria. Maria sunt eu. Tot eu sunt și Mona. Ultimul e numele meu de salon. Coada, împletită neîngrijit, dar un neîngrijit studiat. Buzele, nerujate. Cu naturelul lor. Sânge de taur. Cea de sus retroussée. Zâmbet șiret, serafic, peste o claviatură albissimă. De carnsieră. În fine, cam așa arătau pozele. L-au costat pe tembel cât de-un drum dus-întors la Paris. Plus oarece plimbări prin jur. Pe valea Loirei. Aveam eu acolo ceva de urmărit. S-a executat magnanim. Se credea irezistibil și indispensabil. De unde să știe gheroiul nașevo vremeny, cu mintea aia seacă, plină de penibile managericești socoteli aducătoare de profit searbăd și sordid, că eu am rămas, din strania experiență de o frântură de secundă, în care eu m-am împerecheat cinci săptămâni cu trei surori, cu ceva din mecanismele bărbatului ce fusesem și-mi era de ajuns, dacă chiar aș fi simțit nevoia, să închid ochii numai 17 secunde, ca să-mi împietrească pântecele, până la durerea abisală a confuziei între zenit și nadir. Ambele latente.



Căci cariera de curvă mi-o începusem la nici 13 ani, când am simțit într-o singură noapte că din pântecelul ăsta iese o legiune de șerpi înnebuniți și fug, zbierând, în toate direcțiile. După o matură chibzuință, de nu mai mult de-o clipă, a doua zi, dis de dimineață, cum era ziua în care mama mea făcea curățenie în casa unei cumsecade familii de medici, tatăl, mama și fiul, ultimul student, la medicină, desigur și ale cărei cotloane curate le știam de mică, tradiția curățeniei fiind sfântă în acea casă. Am manevrat în așa fel încât partea bărbătească din familie să întârzie a pleca la trebile lor, cu un aer sfios, le-am indus gândul s-o trimită pe mama după oarece, la o piață aflată la juma de oră pe jos. Știam că mama nu se urcă în tramvai nici picată cu ceară de epilat. Rămasă doar cu vulnerabilii, binevoitorii, dotații și civilizații masculi, m-am dezlănțuit, determinându-i să mă dezvirgineze amândoi deodată și nu doar odată. După care, liniștită, i-am înpietrit cu privirea mea, de personaj eliadesc și le-am cerut ca plată un medalion străvechi, ce se rătăcea peste tot, de zeci de ani de zile. Bronz, mai durabil ca aurul, patinat, purta pe o față chipul adevărului, iar pe cealaltă al minciunii, imposibil de deosebit. Pe cant, cu litere de juma de milimetru, gravate, trei cuvinte: nihil sine deo. Și o cruce de Lorena. Medalionul îl mai am și acum și o să-l las fetiței mele.



Căci, așa cum ați bănuit, sunt copil din flori.



Iar fetița mea va fi și ea copil din flori.



Fii binecuvântat, duh imaterial al limbii române, căci nici o altă limbă n-a avut geniul să inventeze pentru așa o situație așa o expresie dumnezeiască. Copil din flori.



Ce-am eu de căutat la Paris sau pe acolo? Păi tocmai despre asta e vorba în poveste. Iar aluzia la experiența de cinci săptămâni ca bărbat, în timpul unei frânturi de secundă, vă e clar și net ca un clanaret că nu-i fără legătură. Dar nu-mi reproșați că nu prea știu povesti. Eu știu să stimulez dărnicia bărbaților. Și să le ofer, în schimb, ce nu găsesc aiurea. De cele mai multe ori chiar acasă la ei. Iluzia că-s mai virili dect le permite viața lor să fie. Un scurt moment de înălțare în proprii lor ochi. Care-i ajută apoi să... dar asta nu-i treaba poveștii noastre.



Povestea noastră începe într-un spital. N-are nici o importanță de ce m-am aflat acolo. V-ați dat deja seama ca nu mi-ar fi fost rușine de nici o boală. Destul că am stat într-o rezervă cu alte două gagici, două femei cumsecade, era la mintea cocoșului (nu vă gândiți la prostii!) să ne împrietenim. Într-o noapte, când am tras o petrecere în pijamale, căci aflasem în aceeași ultimă săptămână ca suntem ok cu toatele, am decis să mergem, după externare, la prima cârciumioară, apoi la prima agenție de turism. Am apreciat shawarma, cu clătita servită separat, în platouri de plastic cu despărțituri, ca tavele de la cafeteriile din campusurile ălora de dincolo, apoi ne-am plătit o excursie pe valea Loarei. Da, am spus Loarei, nu Loirei, dacă ceva ma siktirește îs intelectualii cu limbajul lor cu tot. N-am ștofă de gheișă. În fine, despre \'telectuali altă dată.



Am împărțit una din cele două camere triple, rezervate, cealaltă fiind pentru o familie, tot cumsecade, dar un nenorocit de \'telectual, care ce drakku credeți că s-a dovedit a fi? Medic, ați ghicit. Suplu, înalt, brunet, cu o chelie distinsă și un zâmbet cretinoid-dement întipărit mereu pe față. Nu era în stare să-și ia nici o clipită ochii de la fie-sa, o cadră aia, îi semăna perfect. Nevasta, deh, ar fi meritat atenția oricărui bărbat rezonabil, se descurca și ea cum putea. Discretă, tăcută, își arăta ghearele numai când junele prim se lăsa prea tare în scări. Și atuncea fără o vorbă, eu îi simțeam, fără îndoială forța, doar vă spusei că-s țigancă, dar i-o simțea și signor comendatore, așa-l bârfeam între noi trei, de se potolea pe loc.



Noile mele prietene erau de-a dreptul extaziate, pe mine totul mă plictisea copios. Mi se părea că turma asta era la pustiuri întregi distanță de înțelesul artei și o făceau pe snobii cu program. E drept că o singură dată, cine mai știe la care din căsoaiele alea, sau viloaie, pe care băștinașii le botezau castele, am avut timp să citesc pliantul. Așa am aflat că trecuse pe acolo o regină care se zice că s-ar fi ocupat cu magia. Asta devenea interesant. Ba mai era acolo și o cameră pe care ziceau că se numește a celor cinci regine, două fiind fiicele babei ăleia și alelalte nurorile. Nevestele legiuite ale celor trei fii, morți de tineri cu toții, pe tronul regal fiind, după ce tatăl lor murise, ci-că, groaznic, de la o așchie de lemn din parii ăia cu care încercau, ce joc stupid, să se împingă jos de pe cal, sub ochii filfizoanelor, așchie ce-i intrase în ochi prin viziera ridicată a coifului. Ei, de una din alea două fiice mai citisem și eu, în copilărie, mare curvă, de fapt ce zic eu, curvă sunt eu, că primesc foloase pentru serviciile mele specializate, nefericita aia și-a împărțit favorurile în dreapta și-n stânga, nici că-i frate, nici că-i văr, nici că-i un boiernaș de țară, nu i-a păsat. Și nici un pictor, dintr-ăștia, sau cioplitor în marmură ori șlefuitor în bronz n-a găsit cu cale să facă din ea model de trup nemurit. La urma urmei, treaba ei.



S-a întâmplat să intru într-unul din dormitoarele alea, aud că până și romanii aveau un soi de calorifere, cu apă încălzită la subsol, înapoiații ăștia făceau foc de bușteni în sobele alea până-n tavan, așa era și-n dormitorul ăsta, unde ajunsei. Tocmai mă holbam la un dulăpior de ținut bijuuri sau arhiva scrisorelelor parfumate, dacă nu cumva dosare cu care-i poți ține la locul lor pe afaceriștii lu\' pește, n-aș crede ca luema să se fi schimbat prea mult. Când simt în spatele meu o privire pe care n-o mai simțisem. Acuma nu e cazul să explic prea mult că absolut toți bărbații din autocar nu-și dezlipeau nici o secundă privirile lipicioase de curu meu zvelt sau de țâțele mele imperiale. De la 17 la 70 de ani. Poate, câte unul să-mi fi băgat în seamă și figura de carmencită glorioasă, mereu învingătoare. Afară de dom\'doctor. Care, afară de fie-sa, abia dacă avea ochi pentru câte o statuie ori un ulei pe pânză, la zile mari și astea. De mă și enerva. Mă enerva de ajungeam să-mi doresc, tot la 3 zile, să fiu eu în locul nevesti-si să-l fac să mă bage în seamă. Nu mă băga în seamă nici ca Lolită mai coaptă, cum nici nevasta nu și-o prea băga în seamă. M-am întors din gât, având grijă să simulez înghesuiala, i-am proptit ușurel bucile, prin blugi, nu mai mult de-o clipă, în locșorul sensibil, apoi i-am aruncat faza cu dosarele, folosind vocea aia din Dune, care ar fi făcut și pe un regiment de ayatollahi să rupă rândurile și să ia bonuri de ordine. N-o să credeți, dar nu i-a ținut nici de cald, nici de frig. Se uita superfluu, prim mecla mea. Ce mama drakkului poate fi mai atrăgător decât ovalul meu caucazian, sau georgian, m-am întrebat, și am întors capul cu 90 de grade.



Și, mi-a picat falca. Ca femeie, mai mult, ca femelă, știu să recunosc feminitatea când sunt în preajma ei. Cele trei femei dezbrăcate din tablou aveau trupușoare neformate, dar prin vinișoarele lor albăstrui simțeam cum vâjâie sânge adevărat, iar ochișorii le jucau în cap ca la drac. Ceva îmi amintea mie tabloul ăsta cu trei femei goale în picioare, dar nu știam de un\'să le iau. Și exact cu o secundă înainte ca dom\'doctor să șoptească, cu o voce ce răspundea, fără greș, feromonilor mei auditivi, astea-s cele trei grații, un văl mi s-a ridicat de pe ochii minții (nu vă mirați prea tare, n-oi fiu eu gheișă, nici curtezană antică, dar nici blondă nu-s), în fața cărora îmi apăru o pagină de carte: o nuvelă a unui tembel de intelectual, despre cum și-a regăsit el iubita într-o serie de tablouri semnate de unu\' Rubens, în care n-aveai ce vedea decât imense hălci de slănină cu pretenția de femei goale, închipuind tot felul de zeițe, nimfe și d\'astea. Blonda cu ochi de peruzea, pe care o strângea de câteva săptămâni în brațe (oare cum i se scula, la așa o matahală, dar mai ales cum își găsea drumul către păsărica ei, ascunsă sub valuri de celulită?) și care-i zâmbea impertinent din pânzele alea cu chipuri de ninsori, era pictată după modelul nevestei holandezului ăluia, care mai bine s-ar fi făcut negustor (În Amsterdam, în Rotterdam, grași negustori, privind la geam*), sau și mai bine, șlefuitor de lentile. Doar nu se poate să nu fi auzit de unul Baruch, care își semna gândurile eretice și... erratice, mai rar erotice, cu pseudonimul Spinoza.



Numai că grațiile astea, de aicișa, n-aveau pic de grăsime pe trupușoarele în devenire și nici de-aș fi fost oricare din amanții mei tot n-aș fi recunoscut în nici una din ele, nici măcar în cea blondă, cu ochi de veveriță și sâni cât o cupă de înghețată de rom, format mignon, pe vreo iubită. Și care-și drapa păsărica sub o cârpă de tul, doar-doar o fi vreun privitor curios, să întindă mâna în tablou, s-o deie la o parte. Cu atât mai puțin o iubită despre care să fi scris o nuvelă.



Un gând jucăuș, giumbușlucar, mă făcu să doresc a-i face domnului doctor o mică plăcere, așa că intinsei, împotriva oricărei logici, mâna, să trag cârpa de tul de pe pântecele grației blonde. Îmi stătu inima-n loc când văzui că mâna mea chiar apucă textila. Până să mă mir că grațiile alea nu cunoșteau (sau uitaseră?) tehnica epilării părului pubian, al silfidei invoalte fiind la fel de auriu ca buclișoarele-i, mă pomenii că-i simt respirația diafană, cu iz de ambrozie, părtrunzându-mi în plămâni, de la o lungime de braț. Cele două goliciuni care se arătau din profil, în tablou, mă pipăiră, tatonând, pe brațe, pipăiala deveni mângâiere erotică, pe gât (la atâta lucru mă pricepeam și eu, și încă bine), apoi redeveni protectoare, pe obrajii ce nu se puteau hotărî dacă să se aprindă sau să înghețe. Căci blonda din mijloc își luă mânurile de pe surorile ei (de unde știam că-i sunt surori?), mi le încolăci după gât, mă aduse cu pieptul împuns de țâțișoarele alea ca un puf de păpădie (păpădie, păpădie, ce cauți la noi în vie?), își lipi buzuțele de ale mele și-mi pipăi, obraznic, laringele cu o limbuță ascuțită, ce curenta. Atunci, trăznită de uluire, simții că ceva nu-i în regulă cu mine, căci nici un fel de obuze nu striveau bulgărașii albi și rotunjori, deși bumbii-mi rămaseră la fel de sensibili, dar cu altă simțire. Mai de neînchipuit, în dreptul păsăricii ei ascunse-n păr galben-roșcat, ceva nou, străin și totuși al meu, adună în el toată tensiunea și simții nevoia, irepresibilă, să mi-o descarc, umplându-i fântâna păsăricii cu sânge ambalat sub presiune. Doamne, eram bărbat!. Nu apucai să mă cutremur la gândul ăsta, cu atât mai puțin să mă întreb ce pedeapsă-i asta și, mai ales, cum mama drakkului ajunsesem între ele, din dormitorul drakku știe cărei regine moarte (aveam să aflu că dormitorul era al unui rege, mare gagicar, dar asta mult mai târziu). Orice gând îmi era strivit sub ciocanul pneumatic al dorinței, care-mi spărgea tâmplele asudate. Panicată pân\'la Dumnezeu și mai departe (sau trebuie să spun panicat?), recursei la o șmecherie, pe care o învățasem de la un amant inteligent și stăpân pe sine, de la care degeaba încercasem să obțin informații plătite: mă prefăcui a mă lăsa în voia soartei, micuța se lăsă pe spate, pe pietroaiele pline de mușchi, mă antrenă după ea, alelalte două îmi scoaseră pulloverul alb, col roulé, apoi se aplecară, îmi desfăcură cu surprinzătoare dexteritate șireturile la adidași, îmi traseră jeanșii, cu chiloții de mătase, cât să acopere abia o păsărică de furnică și care protestau acum caraghios, peste ditamai ștromeleagul învârtoșat. Eliberat de textile, mă afundai cu tandră și delicată sălbătăcie în tunelul strâmt spre paradisul provizoriu și începui s-o lucrez pe mărunțică, sărutându-i ochișorii, inspectându-i imparțial, pavilioanele urechiușelor, cu limba-mi, parcă singurul instrument pe care-l recunoșteam, maltratându-i diafan bumbișorii și frângându-i coastele tandru. Eram deja în elementul meu, fie și din poziție adversă, doar știam pe de rost tehnica celor mai școliți dintre amanții mei. Așa că, reducând turația la stand by, când plăcerea suptă cu picătura prețuiește mai mult decât uraganul orgasmului, îmi reluai în stăpânire creierul, era acolo, aproape același. În urechi auzeam, pe acompaniament de viori, versurile cântate, în tinerețea singurului meu prieten, de femeia Marie Lafôret: Fais moi l\'amour, comme a seize ans, fais moi l\'amour, sans d\'experience. Pe drakku fără experiență, drăguță, articulai, în românește, încă neobișnuită cu ineditul meu timbru, căci futaiul au relanti îmi recuperase și respirația. Dacă vrei pulă, să-ți amintești de frumoasele zile de la Aranjuez, pune mâna și răspunde repede la trei întrebări: de ce eu, cum ies de aci și, mai ales, când? Că, dacă e să nu-mi mai văd prietenii și amanții, dacă e să nu revin în lumea aia a mea, idioată și nedreaptă, dacă e să mă întorc în ea peste secole, află tu că nu cooperez. Mai bine fac o labă cinstită, în fața goliciunilor voastre, când îmi năboiește sperma creierii. Înțelesu-m-ai?



O să rămâneți mai siderați ca mine, dar femeiușca îmi vorbi, așa cum mă și așteptam, pe limba mea maternă. Cum, de ce fac pe deșteapta și pretind că mă așteptam? Păi mecanica erotică (na-vă termeni tehnici, dacă strâmbați din nas la cei cinstiți și vă îngrețoșează cuvântul futai) în regium de stand by îmi dădu destul timp să pricep că, dacă avură, ele ori cine știe cine, puterea să mă tragă acolo, în tablou, din dormitorul regelui gagicar, să-mi schimbe sexul cu care mă mândresc, pe bună dreptate, într-unul mult mai greu de suportat, apoi precis că stăpâneau și arta mânuirii timpului. Dacă cooperezi, te poți întoarce în castel exact când vrei, în secunda umrătoare leșinului în care viitorul tău amant, doctorul, te-a surprins, sau, la fel de bine, în oricare altul. Peste secole, dacă te distrează, à condition que va mai exista atunci ceva acolo și castelul nu va fi acoperit de nisipul-timp și uitarea-sepie. Orcând, dar nu înainte de ne-am născut noi. Aproape un veac mai târziu, după Diana de Poitiers și Caterina de Medici. Un veac de singurătate. Nu vrem neapărat orgasme năucitoare, asta nu ne-ar face să ne reîncarnăm, drumul spre nirvana nu e arbitrar. Ce vrem e doar sămânța ta. Și vei ședea cu noi până ce ne vei da atâta sămânță cât avem nevoie.



Nu mai lungesc aiurea povestea cu fazele de care fiecare moment al straniei întâmplări îmi aducea aminte. Ca, de-un paregzamplu, kestia asta că pot reveni în orice moment vreau. Alt amant, nuș\'cum drakku dau de atâția \'telectuali și mi se face milă de stângăcia lor în ale vieții, aproape că mă obligase să citesc un roman, altfel mișto, în care un cuplu invadează iadul să-și recupereze de acolo copila. Îs ajutați de doi matematicieni morți, iadul având nu știu ce geometrie, că mi se răsuceau trompele din creieri. În fine, copilele astea fomiste de spermă or folosi aceeași tehnică, sau alta, nu contează, oricum nu înțeleg, mă risc să le cred pe cuvânt. Așa că nu luai în seamă flapsul ipocrit că n-ar avea nevoie de orgasm, accelerai doucement pompajul, dublând efectul cu atingeri abia simțite exact unde nu se aștepta, jocul începu să mă distreze, în fond era o experiență inedită, s-o fac pe cel care, de regulă, mă călărește. Mi-am zis că numai așa s-ar salva omenirea de la degenerare, bărbații-s pe ducă, numai femeile transformate în bărbați ar ști să aducă femeile rămase femei în pragul demenței. Damicela când mi se muia cu totul în brațe, când căpăta un soi de rigor mortis, după un suspin din adâncul puțului la care săpam, din ce în ce mai aplicat. Nu că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, dar până să simt, altă senzație inedită, că urcă din baza șirei spinării o simțire pe care rareori o simțisem până atunci la amanții mei, când eram femeie, în viața reală, dincolo de pânza mânjită cu ulei, trupușorul fetișcanei muri și învie de șase sau șapte ori. Cum nu era kosher să-mi păstrez controlul, lăsai liber șuvoiul de lavă, programat doar ca înainte cu o șaisprezecime de secundă de erupție să încremenesc în cuptorul fierbinte și mătăsos, cu glandul presându-i colul. Știa ceva carte, altfel, căci pereții se strânseră în jurul organului, prelungindu-mi și amplificându-mi vâltoarea senzorială și storcând, după ce cele 4-5 jeturi de perlă lichidă îi umplură uterul, încă 2-3 picături în plus. Perlă lichidă ce-o ardea, pe dinlăuntru, precum focul grecesc.



Am imobilizat-o sub greutatea trupului meu, în strânsoarea brațelor, sub forța vidului sărutului, încremenind, amândoi, pe așternutul de mușchi al patului de piatră, până la uitarea de sine nu chiar, dar mult după ce mușchii vaginului îmi expulzară, după ce-l savuraseră, organul văduvit acum de sânge, într-o mișcare de reseparare, de recuperare a autonomiei trupurilor. N-a schițat nici un gest de retragere, a înflorit în brațele mele, scuturată, abia atunci, de un șir de suspine abia simțite, replici ale cutremurului unificator.



Doamne, dacă e să revin în lumea cu care mă obișnuisem, o să întâlnesc vreodată bărbatul care să-și găsească liniștitor și odihnitor sălaș postcoital între coapsele mele căptușite cu cea mai mătăsoasă piele pentru care numai sfântul Dumnezeu posedă brevetul, lipit de pântecele meu plat, cu gâtul mângâiat de elasticii mei sâni rotunzi, adormit cu buzele sudate de ale mele? Nu știu dacă merit, dar jur că nu m-aș mai atinge vreodată de altul și n-aș mai provoca oricum pe niciunul.



Cele două surori au avut bunul simț să-și limiteze intervenția la dezbrăcarea mea. Apoi au jucat, cu inocență, comedia voyerismului, fără să cedeze tentației oarecum firești de a se masturba sau a face amor lesbi. Și-au așteptat, cu răbdare, în liniște și fără panică rândul la porția convenită de sămânță. Nu m-am gândit defel atunci (nu-i exclus ca nimfele să mă fi lucrat puțin la cutiuță, ar fi fost în cadrul regulii jocului) la ce le-o fi lor de folos sămânța mea îndoielnică. Abia când blonda drăcoasă și fals puberă se trezi puțin amorțită, sub o greutate pe care de multă vreme nu mai fusese, în nemurirea ei, obișnuită s-o suporte, îmi murmură la ureche, între două explorări ale pavilionului cu limbuța-i șerpească: Nu te întreba, humanule, de ce ți-am schimbat sexul. Mecanismul e banal. Ce contează sunt genele. Le-am găsit în femeia ce erai, privindu-ne. Tabloul e o poziție foarte eficientă, scanăm de... în sfârșit, de multă vreme, toți privitorii. Te-ai adaptat mai repede decât speram. Habituarea și... competența ta erotică au ajutat mult, dar ce-a contat sunt, repet, genele. Te crezi și te știi țigancă, bohemienne, zingara, gipsy, vei uita conversația asta, crede-te și simte-te în continuare așa, după ce te vei reîntoarce. Până atunci, cu cât îți pui mai puține întrebări, cu atât mai completă e vacanța ta, în fond ce-și poate dori mai mult un bărbat, fie și unul fără istorie, ca tine, decât trei femei, pe care să le posede în câte chipuri îl duce fantezia, imaginația și puterile, fără nici o concurență și într-un edenic spațiu izolat. Fără șerpi. Adam era într-o biată închisoare pe lângă tine. Și cu cât te simți tu mai confortabil, cu atât cota de sămânță ce ne parvine e mai pură și mai liberă de entropie. Enjoy yourself!



Și s-a strecurat din gratiile atleticului meu trup și, o să vă mire, și-a înfășurat bucata aia de cârpă de tul peste mijloc, acoperindu-și păsărica. Nu din rușine, probabil, ci ca să-mi dea de înțeles că viitorul impuls va să fie orientat către una din surorile ei. Care-și purtau goliciunea cu impudoarea naturală de fiare sălbatice. Căci aparent incursiunea în creierul meu, pentru învățarea limbii române și extragerea informațiilor necesare îi incumba, era era interfața, liderul, creierul chiar. Celelalte două, mai mature, cu un ușor început de îngreunare a trupului, mai accentuată la cea din stânga, abia bănuită la cealată, aveau să rămână aproape tăcute, mărginindu-se la a-mi multiplica sursa de plăceri. Căci masculul speciei homo sapiens e, funciarmente, poligam și nu se acuplează cu o femelă decât pentru a pândi alta în jur. Nu vă mai mirați așa, limbajul mi s-a schimbat, odată cu sexul, individualitatea mea cam buruienoasă găsise un neașteptat spor de confort într-un creier mai larg și mai mobilat. De la vechiul meu trup, de care voi fi îndrăgostită cât oi trăi, dacă și când l-oi regăsi, căci sper să mă curăț înainte de-a simți greutatea primei celule superflue, reținerea de ață subțirissimă a primului rid și prima idee de bombare a pântecelui, tocmai asta moștenisem, pântecele plat. N-o să descriu acuma trupu-mi de împrumut, nici manual de poziții erotice n-o să las povestea să ajungă. E de ajuns că cinci săptămâni am futut în voie, cât n-am fost futută în aproape treimea de veac a vieții de femeie. Poate c-oi pierde aici o bună parte dintre cititori, dar, dacă n-am spus-o, o repet, eu nu sunt scriitoare, nici măcar povestitoare și mi-am luat pe cap beleaua de a relata aceste fapte inimaginabile numai pentru că se întâmplară și lumea trebuie să fie avertizată. Iar în poveste nu eroticul e esențial. Deși cât erotic e în poveste e, zic eu, mai altfel decât ce scriu nu puțini, cu picioarele. E drept că nu-i nici de nivelul scriitorului căruia m-am decis să-i dedic povestea, norocul lui că nu știe că-l știu. Nici inimaginabilul, care e luat de cititor ca fantastic pur. Eu, care l-am trăit, nici acum nu cred. Esențialul cred că e în întrebările neliniștitoare pe care povestea ne face să ni le punem.



Dar, să nu anticipez.



Am spus deja că n-are sens să descriu, în amănunt, cinci săptămâi de futai. Mă încăpățânez a crede că voyeriștii nu-s majoritatea din cei ce-mi ascultă/citesc povestea. Dar ar fi o gafă și alternativa opusă, extremă, eliptică de context. Întâi de toate, înainte de a apuca să întreb sau să mă mir, s-a înserat, cam la modul unei latitudini mijlocii. Dormeam pe unde apucam, în iarbă, în fân, fără să mă întreb cine-l strângea și pentru ce, în cabane de lemn, care apăreau prin păduri, ca din senin, în grajduri, în donjoane de castel, ba chiar în așternuturile dormitoarelor regale, după închidere, după plecarea turiștilor și a custozilor, căci ne amestecam printre toți aceștia, la rigoare, nici nu mă interesa de unde-și luau surorile haine contemporane, simplificate până la convențional, de altfel. Blue jeans, t-shitruri, câte un fichu de mătase la gât, sau înodat, ca bandană. Fetele păstrau o neutralitate riguroasă, nu forțau cu nimic acuplările, uneori nu mă atingeam de nici una zile în șir, nu mai mult de trei totuși. Îmi lăsau inițiativa, știind că atmosfera era supraîncărcată oricum de erotism, că cea mai jucăușă rază de soare, cel mai banal bondar, cea mai diafană pală de vânt erau de ajuns să mă stârnească, eram ca personajul bancului ăluia idiot, puteai să-mi fluturi și un tramvai, că îmi trăgeam însoțitoarea la piept, îmi înfigeam ghearele în fesele ei, lipindu-mi-le violent de nadirul pântecelui, o așezam unde se nimerea, îi desfăceam picioarele și intram în ea până-n prăsele. Aveam grijă numai ca nici o picătură de spermă să nu se risipească în vagin, ci să-și caute loc prin col, să-i umple uterul. Acest postludiu ad hoc, când făceam, pentru 7 minute sau pentru juma de oră, căci ierburi savant culese, la ore numai de ele știute, îmi păstrau erecția mult timp după ejaculare, când făceam deci, corp comun, cu femeia, erau răsplata prestației mele oricum furnizoare de plăceri uzuale.



Începusem, încă de a doua zi, să le diferențiez. Cea mai înaltă, șatenă, cu coc, lăsa impresia că-și face întâi de toate o datorie, că nu apreciază neapărat împreunarea ca pe o plăcere pentru care să merite să-ți bați capul prea mult. În primele zile m-am mulțumit și eu să respect convenția, ca pe un contract tranzacțional, ca un ginere nedorit, angajat de formă într-o sinecură a concernului socrului, dar care, știind că se așteaptă de la el să-i dăruiască patronului un nepot care să-i preia, într-o bună zi, afacerea, își face, neutral, datoria conjugală cu o pereche semifrigidă și așteptă să-și scoată pârleala cu surorile-i mai mici, care-l și iubesc și dintre care s-ar fi însurat bucuros cu cea mijlocie, subțire, blondă. Dar, din a treia zi, plimbându-mă cu ea pe o alee mărginită de castani, cu bănci de marmură, din loc în loc și ascultând, fără să înțeleagă, perorația mea gratuită despre principiile și mecanismul jocurilor de apă (de care, ca femeie, mi se fâlfâise éperduement și de care habar n-avusesem), când i-am simțit mai mult decât i-am văzut pieptul trsăltându-i. Umblam goi, doar eram într-un soi de paradis provizoriu și ad hoc. Sfârcurile i se întăriră, respirația-i se acceleră. Am mai mers cale de 2-3 bănci, apoi roși toată, mă trase cu violență din senin spre una dintre acestea, își ciocni dinții de ai mei, îmi depărtă maxilarele cu o limbă mai dură ca un mădular, se desprinse la fel de neașteptat, dădu capul pe ceafă și se întinse pe spate pe marmura băncii, zvârlind pur și simplu ci picioarele în lături și trăgându-mă literalmente de propriul meu mădular trezit fără preaviz. Îmi pierdui echilibrul și abia reușii să-mi găsesc sprijunul cu mâinile pe marginile băncii, evitând de justesse s-o strivesc. Aceeași mână cu care mă trăgea făcu câteva mișcări de du-te vino, ca și cum ar fi voit să mă masturbeze, deși eram deja piatră, apoi și-l introduse lacomă în vagin, care-l absorbi ca și cum ar fi avut o pompă de vid în ovare. Nu se mulțumi cu atât, ci-și infipse unghiile în fesele mele până la sânge. Murmura într-o limbă necunoscută, ca dintr-un strat de dincolo de secolul XVII, părea greacă veche, șuierând din fundul plămâilor. Ochii se dăduseră peste cap, spațiul dintre pleoape era alb. Nările fremătau ca la o iapă în călduri, cocul i se desfăcu de la sine, pletele i se risipiră, ca o coroană, pe marmură. În locul meu putea fi oricare din trunchiurile castanilor roșii, parfumați și naivi. Dar cel mai surprinzător fu că trupul, deși te-ai fi așteptat să fie cuprins de febră, era rece ca marmura cu care, parcă formase corp comun. Aveam senzația năucitoare că regulam o statuie de marmură animată. Mă fulgeră gândul că ipostaza antică, sculpturală a personajului mitologic al grației respective, pusese stăpânire pe interiorul modelului picturii. Mi-am zis că fierbințala spermei mele va readuce lucrurile în ordinea metastabilă de până atunci, în limitele convenției și am avut dreptate. Niciodată însă, în cariera de bărbat, de cinci săptămâni, orgasmul meu n-a fost mai recalcitrant, fiziologia lui mai dureroasă, eliberarea de seva vitală mai epuizantă, teama de a nu mă transforma și eu în stâlp de marmură mai acută, nerăbdarea de a mă extrage din vaginul rece, dur, strâmt, mai greu de controlat. I-am mângâiat cu mâinile și cu buzele jumătatea de trup la care, contorsionându-mă, aveam acces, fără a ieși din ea, aducând, răbdător, sânge sub piele omenească în loc de mineral lucitor, de parcă însăși supraviețuirea mea ar fi depins de aducerea la suprafață a femeii din veacul regelui Soare. Și numai Dumnezeu știe dacă chiar nu-mi depindea viața de arta și intensitatea mângierilor. Mi-am readus, din memorie, gesturile de femeie care trezește la viață un partener cu disfuncții erectile și le-am transferat asupra corpului în care marmura se lupta încă cu sângele și carnea. Am știut că înving atunci când am mișcat, fără să mă fi gândit, din șale. Erecția postcoitală, stimulată de ierburile vrăjitorești ale grațiilor, redevenise dorință. M-am mișcat încet, încet, ca într-un vagin cicatrizat, cu grijă să nu-i rup membranele. Pe măsură ce eu însumi mă încălzeam și suportam cu din ce în ce mai mult efort lentoarea pompajului, marmura se retrăgea în oase, trupul revenea la viață, palpitând. Când am ejaculat, după cel mai abstras orgasm pe care sexologii l-ar putea imagina, suspinul neauzit al șatenei ce-și regăsise locul între castanii aleii fu dublat de lacrimile ce-i inundară ochii reveniți cu irisul între pleoape. Mă sărută lung, păstrându-mă înăuntrul ei, cu mâinile de data asta mângâioase, pe aceleași fese pe care mi le sfârtecase cu abia o oră în urmă, și, după ce-și desprimse buzele, șopti din răsuflarea următorului suspin: merci, mon amour, que Dieu te protege, anche te. Da\' de unde știi tu italiana, ma petite chatte, fui eu curios. Siamo francese tutte tre, ma, doppo il grande re, ho avuto un amante che parlasse l\'italiano. Benche era hollandese. C\'e lui chi e il pettore del ritratto che tu hai visto nella stanza di Francesco il primo, quando noi te abiamo fatto venire qui. Capisci? Dopo il grande re Sole, Lodovico il quatordico, lui e stato l\'ultimo amante de tutte tre sorelle. Fino a te, amore. Știi ce? Hai să mai hoinărim până la cină, mâine o să redevin distantă, pretențioasă, snoabă și semifrigidă, care o să ți se dăruie contractual, dar azi te iubesc puțin, atâta cât sunt eu în stare, căci m-ai salvat de împietrire. Vieni con me, fare l\'amore anche in questa stalla. Zis și făcut. În șură era o căruță plină cu fân parfumat, care dădea pe dinafară, peste uluci. Ne-am întins peste fân așa, fără un țol, te-ai fi așteptat ca tulpinițele de ierburi să ne perforeze pielea, dar nu, fânul se purtă cu noi ca o scoică perliferă. Am stat trântiți, în fânul ăla, șatena reveni la tăcerea ei. Regula era că micul dejun și cina se luau împreună, la sălașul din ziua aceea, care se putea schimba mâine sau nu. Prânzul se putea lua și pe coclauri, pentru cine mă însoțea. În cinci săptămâni am bătut drumurile pe rând, în compania câte unei surori, dar nici o regulă nu le interzicea celorlalte, una sau ambele, să ne însoțească. Seara puteai privi stelele în compania din ziua aia, dar, dacă ajungeai la sălaș după miezul nopții, rămâneai flămând. După ce ne-am odihnit o vreme, lungana se ridică, se intoarse cu spatele la mine, eu înțelesei și-i împletii cosițele în cozi. Pe care le legai, la capete, cu fibre vegetale culese din fân. Îi prinsei cozile într-un coc, rotund, cum arăta în tablou. Cum continua să se sprijune de pieptul meu, îi prinsei sânii, lunecând cu degetele pe sfârcuri, care se întăriră pe loc. De data asta mă întinsei eu pe spate, în fân, fata își trecu un picior pe deasupra mea, cu genunchiul întins, se ridică puțin, în brațe și picioare, într-o schiță de pod, apoi se înfipse precis în țărușul viu și începu a pendula înainte-înapoi. Se opri înainte de finiș, se extrase și basculă înainte, în patru labe, cambrându-și fesele. Se ținea cu mâinile de scândura căruțașului. Înainte de a o pătrunde iarăși, o întrebai brusc: tu ești Thalia, nu-i așa? Come si fa che tu indovinasci? Pentru că șura asta, apărută din senin, simbolizează abundență, carissima. Am început să vă înțeleg. Alora vieni e arrichiarmene l\'abondanza. Fa-mi l\'amore prima di ritornare insieme a casa di questa sera. Dio, come ti amo! Era deschisă, caldă și umedă. După o vreme de pendulare, din genunchi, se lăsă pe burtă, fânul îmbrățișând-o pe de-o parte, eu de partea cealaltă. Vietati. Aspetti. Mă extrăsei din ea, manejul cu piciorul întins se repetă simetric, se întoarse pe spate și, de data asta, își aruncă ambele picioare în sus, la 45 de grade, în unghi larg între ele. Vieni. Entra qui. Finisce. Știa ce vrea, zeișoara abundenței. I-am prestat omagiul, am luat-o de mână și-am plecat spre locul unde știam că surorile ei ne așteaptă. După trei ședințe într-o singură zi eram flămând.



Eram, totuși, și puțin încurcat. Blonda cu care mă culcasem prima dată și care părea a le conduce, cumula, în mintea mea, atributele Euphrosynei (plăcerea), dar și ale Aglaei (frumusețea). Cea de-a treia soră, mignonă, cu statura cea mai demnă, practic lipsită de forme și de sex appeal, totuși cu linii fine, avea o figură perfectă de Aglae, dar în conotația tradițional românească a numelui. Părea ahtiată după mici bârfe de provincie, ceea ce, dacă stăteam să mă gândesc, era compatibil cu plăcerea, oarecum frustrată. Eu, însă, eram nu numai atras de mijlocie, ci, prin forța lucrurilor, se crease și o anume afinitate mutuală, dacă tot treceau peste 80% din comunicările verbale prin ea. Simțeam că în condiții mai puțin artificioase, dacă aș fi fost chiar bărbat, m-aș fi putut îndrăgosti puțin de ea și, dacă le-aș fi întâlnit într-un orășel de provincie interbelic, nu mi-aș fi făcut exces de scrupule să mi le trec pe toate prin pat. Sau să trect prin paturile tuturor celor 3 surori. Că așa e în tenis, vorba lui nea Tomiță Caragiu, nu?



În seara aia am ajuns cu Thalia de mână la sălaș, care era o casă țărănească, cu două paturi într-o cameră și o masă geluită lângă o sobă de cărămidă, în cealaltă încăpere, ce ținea loc de bucătărie. Două persoane ședeau pe o ladă ca de zestre, celelalte două pe o scândură sprijinită pe doi butuci. Pe masă, pâine proaspătă, neagră, cu semințe de chimion, brânză frecată cu ulei de măsline, ceapă roșie, ardei tot roșii, măsline, un clondiraș de ouzo și o carafă aburindă de apă scoasă din fântână. Nu era treaba mea cum apăruseră toate în drum, convenția scenică funcționa, eu trebuia să mă țin de cuvânt, atâta tot. Roșii le învățasem să nu amestece cu brânza, acidul oxalic precipită calciul, așa se fac calculii renali. Þinuseră minte. Venea rândul mijlociei să doarmă cu mine. trebuie subliniat încă odată, convenția edenică excludea orice jenă, făceai dragoste cu una în timp ce le recitai versuri celorlalte două, dacă te țineau plămânii. Celelalte două șezând la doi pași, relaxate. Ca la... șezătoare, la jour fix sau la five o\'clock tea. Noțiunea de promiscuitate, ca și cea de rușine, sunt strict consecutive intervenției șarpelui, excluderii din rai. Acolo nici nu s-ar fi putut naște. Iar într-un rai cu trei femele la un singur Adam, lesbianismul celor două neimplicate în momentul acuplării cu una era de neconceput. Propagarea excitației ține tot de mecanismul tentației, controlat de îngerul căzut și devenit șeful demonilor naturii. În lumea \"reală\".



Paturile înalte, solide, țărănești, cu saltele de fân, velințe țesute în casă, la războiul din pod, peste saltea cearșaf scrobit, de in, cu plapumă de mătase, umplută cu puf de păsăret.



Cea mijlocie se cuibări lângă mine, opaițul fu stins de Thalia. Fui supus ritualului obișnuit, luat drept citeră, ori harfă, dar efectul erectil întârzia. După trei numere în aceeași zi, cu emoția existențială limită, nici nu era de mirare. Am uitat să precizez, subtile și necunoscute necesitățî regizorale îmi atribuiseră, ca bărbat, asta am dedus în timp, din imponderabile, aproape o decadă în plus peste vâsta mea naturală, de femeie. Mijlocia renunță, după ce-mi dădu de înțeles, de data asta fără cuvinte, că lucrase în beneficiul surorii mignone. Ieși din pat, o luă de mână pe mignonă, o scoase de sub plapuma sub care Thalia deja dormea, relaxată, o împinse lângă mine și-mi dădu, amical, o pălmuță peste fund. Nu mi se scula și pace. Am dormit ca doi prunci, îmbrățișați. Începui să bănui că și asta mă iubea puțin. Ei, și eu le iubeam puțin, dar nu mai mult decât pe surorile logodnicei, cu care te culci, dacă se poate și dacă se poate evita orice scandal ulterior. Căci de pe la jumătatea stagiului de muncă grea, când totuși habar n-aveam că ajunsesem la jumătate, le futeam tandru și conștiincios pe alea două, dar deja începusem a întrevedea în fiecare din ele pe prima, mijlocia, de fapt mezina, ca vârstă și așteptam să-i vină acesteia rândul cu un firicel de suspectă înfrigurare.



În dimineața ce-a urmat, ne-am luat micul dejun, miere pe pâine cu unt și lapte proaspăt muls. Iarăși nu era treaba mea de unde răsăriseră pe ștergarul de cânepă de pe masa geluită. Am încărcat de-ale gurii într-o bocceluță, făcută din chiar acea față de masă, iar bocceluța am înfipt-o într-o bâtă pe care o aburcai pe umărul stâng. Merserăm cale lungă. Trecuserăm de nămiezi, umbrele începuseră a se lungi, intrasem într-un crâng, poteca se pierduse, pășeam pe iarbă de mătase. Pe negândite, avui o vedenie. Stranie. Se făcea că privesc de din afară femeia ce mă știam a fi, carmencita dolores, exact în poziția ce avea să fie, către capătul poveștii și cu care, de fapt, am început a povesti, întinsă lejer pe un cearșaf roșu, de mătase, cu picioarele de gazelă desfăcute, stângul întins, dreptul cu genunchiul flexat, de vedea orice bou că pielea interiorului coapselor mele e mai fină ca borangicul țesut de Penelopa. Cu o crenguță de orhidee la fel de roșii acoperindu-mi pisicuța. Nu mai continui descrierea cu pântecele plat și musculos, mă știți, vă amintiți. Și venea de nicărí o statuie masculină, de marmură, culoarea spermei. Fără brațe. Se oprea între coapsele mele infinit de mătăsoase și primitoare. Mă contempla, meditativ. Efectul meditației I se vedea, scula i se scula. Îmi lua, cu infinită gingășie, cu dinții, crenguța de orhidee roșii de pe pisicuță apoi, la fel de delicat, își înfigea pumnalul de marmură erectă, în venele căruia probabil, în loc de sânge zvâcnea chiar marmură lichidă, sidefie, spermă sub presiune, în tunelul adânc și roșu al pisicuței mele. Eu, imaterială, de deasupra, mă simțeam pătrunsă în imanența mea, și gemeam. La unison cu dublura mea de carne satinată. Vedenia dispăru, ca să mi se lipească privirea pe fundurile siluetelor celor trei surori, pe care le lăsasem s-o ia câțiva pași înainte. Îmi băgai degetele în gură și trăsei un fluierat. Să fie limpede! În viața de femeie habar n-am să fluier din degete. Se opriră, mirate. Le îmbrățișai pe rând, din spate, mângâindu-le despicăturile curului cu propriul meu pumnal, plin de sânge sub presiune, le sărutai, pecetluitor, pe gât și după urechiușe, le făcui să șadă pe iarbă, cu piciorușele desfăcute și, deși era doar rândul mignonei, le onorai, pe rând, cu furie și tandrețe, cu violență și gingășie, cu brutalitate și duioșie, dându-mi sufletul și topindu-mi jumătate din schelet, convertit înde trei ori câte 3.14 mililitri de spermă sidefie, într-o alchimie scelerată, ireponsabilă. Mai întâi șoptindu-le, apoi răcnindu-le, în demența orgasmelor multiplicate, numele. Căci atunci mă hotărâsem, blonda mijlocie, la împerecherea cu care simțeam ceva, în adâncul întunecat al ființei mele, ceva ce mă determina să cred că nu mă acuplam, ci făceam dragoste, firava neformată, cu sâni de zăpada marilor înălțimi, era, totuși, Aglae, căci unde e frumusețe fi-va și plăcere. Iar mignona, care abia acum scheunase ca o haită de vulpi bete și mai-mai să-mi frângă vertebrele cervicale cu brațele-i subțiratece, e Euphrosyna. Căci plăcerea e plăcere doar dacă e rară și greu de atins.



Se însera deja, apăreau stele. Habar n-am să deosebesc constelațiile zodiacale, abia dacă pot afla steaua polară, asta tot de la un fraier de \'telectual știu, un ciudat, care mă remorca pe terasa blocului în care ședea, mă întindea pe un pat pliant și nu i se scula până ce nu-i arătam steaua polară. Cu indexul mâinii drepte. Ca, apoi, să-și rupă plasa de timiditate și... să mă rupă. Așa că nu mă întrebați dacă erau gemenii care ne priveau dansul, ori berbecul. Destul că, după ce îmi onorai iubitele contractuale și fix înainte de a leșina, le strecurai, printre dinți, că ar fi momentul să facă apel la tatăl lor. Care, nu-i așa se află în bune relații cu vacile. Thalia bănui, ea era cu abundența, făcu să apară, pe pajiștea mătăsoasă, din crâng, o bălțată cu ugerul plin. Tustrele mă sprijiniră, cu puteri reunite, să sug lapte direct din ugere. Pe rând. Știui că-s vrăjitoare, când șimții, vag și îndepărtat, accelerându-mi-se metabolismul. Oasele mi se refăcură la loc. După ce supsei dintr-un șipușor violet, o gură de lichid amar, care, pretindea tot Thalia, era concentrat de vitamina D2. Le auzii sfătuindu-se dacă să mă care, pe o targă de crengi, până la un râu, să aducă apă de acolo, sau să mă spele de sudoare cu limbile. Aleseră ultima variantă, se simțeau în formă. De același tratament igienic se bucură și ștuțul pomei de spermă, decalotat cu grijă de infirmiere. Nici nu tresăltă, săracul. Aglae, tot ea, glăsui:



Ești liber, iubitul nostru. Eu am rămas însărcinată încă de la prima îmbrățișare, când ai avut intuiția să pompezi toată sămânța în mitra mea. Și istețimea să-mi provoci, în ciuda celor enunțate, mai multe climaxuri decât eram pregătită să suport. La al șaptelea, când m-ai simțit cutremurându-mă și suspinând, sub trupul tău, cu vaginul plin de membrul tău încă tare, atunci s-a produs ovulația. Cum știam însă ca surorile mele au cicluri neregulate, te-am pus la muncă până am avut confirmarea. Abia acum, în nebunia asta finală, au rămas și ele. Thalia a... valorificat unul din coșmarurile noastre, pe care l-ai citit corect. Uneori, numai pe lună plină, zeițele olimpiene, abstracte, dar materializate în marmură, urmăresc rezonanța formelor și încearcă să iasă la suprafață prin noi, împietrindu-ne carnea. E, ca să zic așa, highly improbable ca să aibă la dispoziție variante. Modelele lui Rafael Sanzio sunt oale și ulcele, iar doamna Hélène Fourment, care la 16 ani (fais moi l\'amour comme a seize ans!) s-a măritat cu pictorul de 53, pentru a o nemuri în personaje de calibru, niciodată n-o găsești. Când ai căuta-o în Euprosyne, ea e în Aphrodita, din Judecata lui Paris, iar de-o cauți acolo e înveșmântată în blană și-n propria frumusețe. În general e lăsată în pacele ei. Numai tembelul tău prieten, scriitorul ăla care și-a văzut iubita în personajele lui Rubens, la Prado, a speriat-o puțin, căci privindu-i pe pânze ochii de peruzea, prin care se întrevede transparența timpului, i-a recunoscut înfiorat pe cei ai doamnei Carmen, iubita lui, cu care provocase cutremurul din bibliotecă. Dar s-a liniștit, iubita l-a părăsit, iar el, scriitor fiind, merge mai departe, la al 3.14-lea colț de stradă îl așteaptă altă iubită, pentru altă poveste. Poate chiar asta, a cărei eroină ești tu. Tu, care, ca bărbat, ai fost iubitul nostru de cinci săptămâni, ai fost amantul nostru drag și ești deja tatăl copiilor noștri. Care se vor naște, asta aranjăm noi, în aceeași zi, în ciuda diferenței de cinci săptămâni între fecundarea, cu marmură lichidă, a ouălor noastre. Vrei să vizualizezi cum s-a întâmplat?



M-am cutremurat. De spaimă. În ce poveste m-am lăsat atrasă? Numai de imprudentul gest de a-i arăta domnului doctor, ca să-i atrag atenția asupra pisicuței mele, asupra căptușelii infinit de mătăsoase a interiorului coapselor mele primitoare, asupra pântecelui meu plat... ca să nu mai ajung la sâni și la chipul de carmencită, de a-i arăta păsărica grației blonde, din spatele cârpei de tul, în tabloul ăla... hm, binecuvântat. Binecuvântat am spus? Asta fu dincolo de mine.



N-am să vă mai povestesc cum am retrăit, din postura penisului meu, cu care mă făcuse(ră) să mă identific, acea primă cuminecătură cu adâncurile frumuseții, ar fi prea mult pentru voi, oameni obișnuiți. Cu atât mai puțin ultima și cea de-a treia etapă de vizualizare, din ipostaza spermatozoidului ce urma să câștige, pentru a pieri, a se dezagrega, oferindu-și marfa genetică, cursa cu frații lui, în număr de drakku știe câte milioane. Pe mililitru. Au fost experiențe existențiale zguduitoare, pe lângă care tot ce v-am povestit e mai banal decât cartea de telefon. Sau de rețeta de budincă de clătite cu spanac. Dar nu pot lungi nuvela la un roman. Nu mă țin, acum, puterile. În locul acestor capitole autonome, o să povestesc doar că grațiile s-au ținut tari, acum că obținuseră ce-și propuseseră, și mi-au tăiat macaroana sentimentalismului de cartier, nelăsându-mă să le sărut de despărțire. M-au conectat doar, o clipă scurtissimă, la simfonia sincronă a ritmurilor creației biologice. Am auzit diviziunea celulelor. Puteți să nu mă credeți.



Apoi mi s-a tăiat curentul. M-am trezit în dormitorul lui Louis XIV, în fața taboului cu cele trei grații, semnat de Charles van Loo. În brațele doctorului. Care credea că el mă trezise din leșin. I-am zâmbit, șmecherește, pieziș: doctore, ai făcut o faptă bună. Îți sunt datoare. Uite, ia șipușorul ăsta, e un decoct de plante, n-o să-l afli. Secret de țigănci, din mamă în fiică. O picătură în paharul de cină și femeile tale or să doarmă duse, te poți exfiltra din lanțurile conjugale în patul meu. Dar treaba ta e să-mi găsești patul ăsta cumva, n-am de gând să le șochez pe bunele mele prietene, cu care împart a doua cameră triplă.



Ce-a făcut, ce n-a făcut, treaba lui. Destul că așa am aflat că nu-i papălaptele pe care-l bănuiai, după privirea pierdută și zâmbetul superfluu. Mi-a scrâșnit un număr de cameră, noaptea, târziu, când autocarul a ajuns la următorul hotel. S-a dovedit a fi singura single. Rezervată unei frustrate grase, care, de a doua zi, avea să înceteze brusc s-o facă pe Gică contra. Omul se vede că plătise chiria cinstit. După care o infiltrase în patul lui, alături de femeile lui. Care dormeau duse, după elixirul meu. Două picături în loc de una le-ar fi făcut să nu se mai trezească. Am mizat pe precizia farmaceutică a mâinilor lui de chirurg, cu penelul și pianul ca vioare ale domnului Ingres. În noaptea aia, până la cântatul cocoșilor, exliați altfel de uniunea europeană în ferme așa zise ecologice, când ordinea s-a refăcut, n-am dormit nici o secundă. Da\' nici el. Numai să nu vă așteptați la detalii, după atâtea și atâtea aluzii la pielea infinit de mătăsoasă a interiorului primitoarelor mele coapse. Și după atâtea și atâtea detalii despre experiența mea în spațiul edenic în care am intrat prin pânza unui tablou. Dacă chiar vă interesează, n-aveți decât să vă puneți imaginația la muncă. Doar nu sunteți voyeriști.



Am avut grijă, până la sfârșitul traseului, să-l ignor cu totului tot pe domnul doctor. Ultima impresie pe care mi-o lăsă, fu că încearcă un vag sentiment de vinovăție, dar părea că și-a înșelat mai mult fiica decât nevasta. Dacă e nevoie să vă explic de ce, atunci ștergeți drakkului din memoriile voastre toată povestea de până acum. După reîntoarcerea în țară am avut grijă să subțiez, controlat, și legăturile cu colegele mele de spital, devenite, pentru o vreme, prietene de conjunctură și vecine de cameră. Căci nici eu nu mai sunt cea care am plecat cu ele prin castelele de pe valea Loirei (ați observat diferența, nu?)



Cu banii pe care i-am pretins și obținut de la cretinul meu ultim amant, în schimbul acordului de a se lăuda cu imaginea mea multiplicată (artistic!) pe un nenorocit de sit pentru voyeriști, am dat o tură până la castelu\' lu pește, având grijă să ajung în preziua nopții cu lună plină. M-am strecurat între cutele aerului, am rămas prin cotloane de care nici custozii nu știau, am așteptat, cu răbdare, în liniște, și fără panică să se care toată lumea, să vină buna noapte, am deschis fereastra, apoi mi-am mai oferit încă un supliment de așteptare, până ce razele lunii pline au căzut peste taboul cleor trei grații. Să nu mă întrebați de unde știam că iubitele mele de cinci săptămâni, ca bărbat, pot proiecta pe pânza tabloului ce imagine doresc, astfel că nici un pământean nu le poate urmări creșterea burților. Doar, pe baza a ceea ce ați citit deja, n-oți fi așa de lipsiți de fantezie să presupuneți că v-am spus chiar totul. Cu atât mai puțin, de unde știam că, dacă e să apară, vreodată, privitorului tabloului, așa, însărcinate, asta nu avea sens să se întâmple decât sub lumina lunii pline. Ideal, a lunii galbene, după ploaie, cu poveștile ei. M-am pregătit minuțios pentru întâlnirea asta. Purtam exact perechea de jeans și pulloverul alb, col roulé, de atunci, ba chiar aceiași adidași, cu șosete cu tot. Cu chiloțeii de mătase fu mai greu, mă strângeau deja. Eram, ca și ele, în luna a patra, fetița mea mă bumbăcea deja, de dinlăuntrul minunatului meu trup și nici nu-mi păsa dacă, deși acum încă, spre surprinderea mea în primul rând, pântecele-mi arăta, mai ales în poza-vișină din glazură de pe situl voyerist, la fel de plat ca atunci, dacă se va bomba cât cere natura, va mai ajunge vreodată la fel de plat după nașterea fetiței. Aveau să-mi rămână primitoarele mele fețe interioare ale coapselor, mai mătăsoase decât ale oricărei gheișe hibridate cu campioana mediteraneană a curtezanelor antice. Iar bărbații care nu-mi văd decât sânii, ăștia însă deja măriți, dar spre avantajul atractivității lor, gâtul erogen, faciesul de carmencită, cu codițe, zâmbet și ochi jucăuși, dar deja încercănați de sarcină, ei, bine, ăstia n-au decât să se ducă drakkului. Mă rog, la rigoare se pot duce și de-a dura.



În cele 3.14 minute de la prima rază de lună plină care a înfiorat rama tabloului până la momentul maximei acoperiri a suprafeței lui de lumină, m-am dezbrăcat, lent, de toate piesele, ca la cel mai rafinat spectacol de strip tease, în fața consiliului ecumenic global, unde n-ar avea loc decât ayatollahi, arhiepiscopi, cardinali și câte un mare maestru. Dacă, prin absurd, aș mai fi fost bărbatul ce petrecuse cinci săptămâni de eden contractual, cu cele trei surori din tablouul în care joacă rolul celor trei grații și aș fi putut să mă privesc, dezbrăcându-mă, mi-ar fi explodat pe loc inima. Noroc că nu-i posibil...



Atunci le-am văzut. Pe trupușoarele lor subțiratece, sarcinile erau vizibile. Ne-am privit. Un veac. Un veac de singurătate. Știam că și ele mă privesc. Iată de ce mă dezbrăcasem. Cum n-o mai făcusem în fața nici unui bărbat, oricât nu m-ați crede, la specialitatea mea. Și cum știam că n-o voi mai face în fața nici unui bărbat. Ne-am mângâiat, fratern, prudent, preocupate, pântecele. Unele altora. Cu privirea. Eu – lor, ele – mie. Prietenos, dar deja defensiv. Căci eu contribuisem, fără s-o fi vrut, fără s-o fi anticipat, la posibila lor tripă bombă cu ceas. Venind aici, n-o făcusem doar pentru a mă convinge, de visu. Așa cum povestea asta nu e una erotică, și nici una fantastică. Ci una neliniștitoare. Venisem să le dau pe față că nașterea voluntară a fetiței mele, care tot trebuia să apară odată, linia genetică trebuia să continue doar, nașterea asta sincronizată e unicul meu mijloc de apărare. Și, most probable, nu numai al meu. După ce ultima rază de lună plină a părăsit pânza tabloului, m-am îmbrăcat, exact în același timp, și am plecat. Acasă. Departe. Însemna că dădusem tura pe o pereche cal-nebun.



Dacă, însă, în lungile minute, cât un veac de singurătate, în care trupul meu gol, cu fetița mea în pântecele lui, a făcut față trupurilor goale ale celor trei grații, cu chipul celor trei surori, aș fi fost surprinsă de cel mai impotent bărbat, dacă nu chiar de un homosexual feroce, jur că l-aș fi încremenit cu un gest, să aștepte, că eu eram în rugăciune. Apoi l-aș fi înghițit de viu, în fântâna mea și l-aș fi dizolvat în acidul ei.



Am avut apoi tupeul, obrăznicia, insolența, îndrăzneala, nesimțirea și nonșalanța să-i mai cer cretinului, în schimbul unei nopți de iarnă după care puțin a lipsit să nu fie internat în spital, o sumă absolut neglijabilă față de costul drumului la castel și am mers fix la un atelier de bijuterie. Am pus să se reducă diametrul medalionului meu, plată pentru dezvirginarea de acum douăzeci de ani, până ce expresia nihil sine deo s-a șters. Apoi să se rescrie, cu litere mai apropiate. Cât să încapă expresia versus fiicele grațiilor. Separată de crucea de Lorena. La aversul și reversul medalionului, unde erau, în basorelief, chipul din profil al adevărului și al minciunii, pe care nu le puteai deosebi, n-aveam de ce să umblu.



Restul e, de acum, treaba Marelui Regizor. Fie binecuvântat și să fim binecuvântați de El.



Note:

* Versuri de Radu Boureanu, citate de Radu Cosașu, în noile și mai vechile domniei sale Supraviețuiri



NOTA BENE: Deși nuvela poartă o dedicație specifică, postarea ei tocmai azi, 23 septembrie, are rostul de a omagia aniversarea zilei de naștere a prietenei mele Dana Ștefan, unul din autorii cei mai îndrăgiți ai sitului gazdă.

PRECIZARE UZUALÃ: Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor