Radu Cernatescu

Aici, calul alb pare simbolul psihopomp al unei transcenderi, întregul poem descriind în termeni postmoderni o clasică unio mystica. Nu întâmplător, în primele versuri avem referirea la Biserică, ca o reamintire că Primii Părinți au făcut (pe linie plotiniană) din unirea dintre suflet și trup marele mister al doctrinei creștine, datoria, cum o interpretează Sf. Anselm, fiecăruia față de un deus redemptor et salvator.

Voiam sa vizitez standul editurii Brumar ca sa il intalnesc pe prietenul Robert Serban. Acum voi avea inca un motiv.
Sa ne revedem cu bine!

As fi mai mult decat incantat sa va intalnesc cu acest prilej. Daca ati fi avut o adresa de email va trimiteam o invitatie. Poate ne-om pune de acord in unele/multe privinte.

Vai, ce amenintare teribila...

La comentariul dvs voi incerca sa fiu la fel de succint: Hmmm!

Aveți perfectă dreptate. Evoluția esotericului înspre exoteric este o diacronie a misterului însuși. El nu se alterează prin retorică câtă vreme codul arhetipal (în sens jungerian sau lyotardian, dacă vreți) continuă să rămână o ucronie, un tezaur sapiențial îngropat în afara spațiului și a timpului de o elită care îl perpetuează prin acceptarea receptorului ca parte reproductiva in proces. Rămâne însă riscul bruiajului prin vulgarizare.
Și de n-o fi cu bănat, recunosc că amprenta „mono-biografică“ obturează aici multe deschideri...

Multumesc GVV pentru amabilele si exhaustivele observatii genealogice.

Afirmatia ca „Interferența realismului cu fantasticul s-a produs în literatura europeană încă din secolul al XVIII-lea, odată (sic) cu apariția nuvelei ‘Diavolul îndrăgostit’ a lui Jacques Cazotte“ ii vexeaza de 2 x pe teoreticieni. O data (!) ca realismul (din perspectiva teoretica) nici nu se nascuse, deci nu avea cum sa „intefereze“ cu fantasticul. A doua oara ca Diavolul indragostit (1772) nu e nici pe departe borna de pornire a fantasticului în Europa! E drept ca novela lui Cazotte e citată ades ca un „prototip al literaturii fantastice“ (Tzvetan Todorov), dar fantasticul a intrat in literatura europeana cu mult inainte. E mai corect spus ca epoca de aur a fantasticului incepe cu Diavolul lui Cazotte. Caci altfel se uita de intaiul roman gothic din literatura europeana (Castelul din Otranto, 1764) a lui Horace Walpole, de Rabelais, de Agobard, etc etc pana la homerica Batrahomiomahia...

Ca sa va citez un panseu critic, nu prea „va iasa“ alaturarea canonicului Marin Sorescu (daca despre el perorati aici, ca nu cred ca un Constantin Sorescu circula prin bagajul dvs de cunostinte) cu misticul baptizat Ioan Alexandru. Acum din doua, una, ori i-ati adunat cu furca din grajdul memoriei, ori faceti liceul la seral.
Cat despre faptul ca cititi greu, eu sper din tot sufletul ca e doar semnul ca electrificarea nu s-a terminat...

Dle Ancuta,
Epicureismul (indeosebi prin componenta hedonista) a fost mereu prezent ca un curent secund in filosofia culturii europene. De la Lucretiu, prin Boccacio, Gassendi, Diderot, A. France si pana la Nietsche si Sarte, el a alimentat mereu neincrederea omului in zei si icoane, ajungand pana in mostenirea omului postmodern. Marx a facut din el falanga materialismului stiintific, dar nu e meritul lui, caci materialismul istoric l-a gasit, pe cai oculte, pe Marx, si nu invers. E vremea sa il demitizam pe Marx, care nu e deloc „ganditorul genial“ (Paul Lafargue), ci doar un autor care a „uitat“ sa isi treaca toate sursele bibliografice.
Ma bucur ca pe acest portal eminamente poetic, exista si ragazul unui memento eminamente filosofic.

Dle Malciu,
inteleg ca aveti greutati in buchisirea si altor puncte de vedere decat cele ale lui Guenon. Va invidiez. Sunteti omul unei singure lecturi si exemplul viu al felului cum s-a nascut Inchizitia. Nu mai insist si nu mai credca veti putea, in pauzele dintre doua fumigatii cu pozei lui Guenon in fata, sa acceptati si apoi sa intelegeti ca sophia perennis de care ne ocupam noi nu inseamna doar misticismul crestin si nici macar traditia Orientului, cea pe care o clameaza Guenon in, de pilda, Orient si Occident (1924). Interesul nostru se rezuma la traditia oculta a Occidentului, acest athanor de idei si doctrine langa care a crescut si inflorit cultura si civilizatia Vestului.
In rest, ma bucur ca mai aveti timp sa rataciti pe \"aleile traditiei\" si sa infierati cu manie proletara anitraditionalismul unor scrieri pe care aprehensiunea efortului intelectual va impiedica macar sa le cititi.

Fizionomia evreasca a comunismului este un stereotip prea bine stiut. Dar si aici, problematica nu este atat de simplista. Pentru evrei, comunismul este un concept talmudic si de aceea a fost privit mereu ca parte a unei mistici aplicate. De la De vita contemplativa a lui Philon si pana la Kol hator al unui discipol al Gaonului (geniului) din Villnius (Rabbi Eliahu ben Shlomo), comunismul are o legitimitate traditionalista, fiind considerat o necesara etapa ontica. O intoarcere, daca vreti, a golemului in Paradis. Ateismul insa, care ne-a interesat pe noi in incercarea de fata, este un concept alogen spiritualitatii iudaice. Si consideram ca e prea simplist a spune, cum indeobste se afirma, ca gena evreiasca a lui Marx (nepotul unui rabbin) ramane singura cauza a holocaustului rosu adus de comunism pe pamant. Cu aceasta clarificare subscriu la toate observatiile dvs, inclusiv la cele pesimist-apocaliptice din final.
Cu placerea intalnirii,
Stima

Imi cer iertare dle Malciu ca nu „denunt curentele antitraditionale“ si ca, in general, nu vreau sa denunt nimic. Va mai rog sa iertati, cu milostenia celui aflat pe calea cea dreapta, si ratacirea unui Guenon care a preferat galibaya suffi in locul uniformei ideatice cu pistolul la sold. Promit sa imi fac mea maxima culpa si sa ma asez in rand, marsaluind si cantand in cor pe drumul „adevaratei traditii“.
PS Sa ocolim Upanishadele sau sa le dam mai bine foc?

Intr-o vreme cand recursul la traditie e considerat romantic si reactionar sau doar o gaselnita de marketing, ma bucur sa remarc ca memoria si hermeneutica ei mai intereseaza pe cineva. Si asta unde, pe un portal de promovare a unei pub culture de degustare a prezentului imediat.
Dle Iscru, Dle Nițov,
Va mai astept sa peripatetizam pe aleile traditiei.

Personalitatea lui René Guénon, sau daca preferati, Abd al-Wahid Yahya, nu incape in deriziunea acestor note de subsol. Complexa si poate de aceea discutabila, acesta merita o apologetica mai aplicata decat acest laudamus invatat pe de rost de dvs. Cat desspre erorile infailibilului Guenon sta marturie atitudinea acestuia despre Tibet si budism. Intre L’Homme et son devenir selon le Vedanta (Bossard, 1925) si l’Introduction generale a l’etude des doctrines hindoues (terminata in 1939) se intrevad 2 pozitii diametral opuse. De la ratacitul tanar care urmandu-l pe Shankara numea budismul o “anomalie antitraditionala” si un pai de erezie in oceanul intelectualitatii hinduse, pana la perioada lui apologetica, cand, “iluminat” de Coomaraswamy si Pallis, Guenon a ajuns sa fie numit de contemporani “un budist deghizat”. In aceste ezitari si replieri doctrinare se intrevede oare un uomo finito, un infailibil magistru sau un om pornit pe calea cautarii de sine? Imi place sa cred ca acesta este si sansa institutiei initierii, de a-ti oferi posibilitatea unei electii afective care sa iti schimbe viata. Restul tine de, o pneumatologie individuala experimentata nemijlocit...

PS. Se spune ca Guenon si-a reconsiderat opinia despre budism o data cu accesul lui direct la textele sacre ale acestei filosofii. Este si sfatul meu pt dvs. Lasati-i pe V. Voiculescu si pe Guenon si incercati sa ajungeti direct la sursele filosofiei oculte. Hm, Noica dixit!

Între două ședințe terapeutice de shopping (nihil sine deodorant!), lui homo postmodernus i se servește o dată pe săptămână și la toate sărbătorile legale, gata digitizată și regurgitată religia ca fast-foodery. Scăpat de soborul de preoți și întins la soare printre palmierii pitici ai orizontului său metafizic, omul nostru află cu indiferență că cerul din Noul Testament e doar o copie a unei copii a unei copii a unei copii a altei copii a scrierilor sfinte, iar Dumnezeu o notă de subsol la Codul lui Da Vinci. Dincolo de tricoul cu Gott ist tot și promiscuitatea unei pub culture extaziată de turneele Madonnei, nimic nu mai tulbură calitatea ontică a acestui produs cool al timpului său, numit, pe numele său mic, omul postmodern.
Din această perspectivă, e poate don-quijoteasca incercarea autorului de a pune in mana lectorului post-Lyotard chei esoterice pentru un acces in subteranele marii culturi.

Frithjof Schuon nota undeva (v. Rev. Studii de Religie Comparata, vol. 17, nr. 1/2; si vedeti ca citez dintr-un prieten al lui Guenon si nu din... Marco Pallis) ca Guenon nu trebuie absolutizat. Corpusul guenonian are „imperfectiuni si lacune“ - spune Schuon - pentru ca el este doar firimiturile lasate pe poteca unei personale cautare de sine si nu o lectie ex catedra de cunoastere supramundana - asa cum isi propune Steiner, de pilda. Guenon poate fi un magister personal (de ce nu Evola?, ar putea intreaba cineva) cata vreme scrierile lui vor fi citate in spirit si nu in litera lor.
Iata de ce ma feresc de cei care isi argumenteaza spunerea de sine cu adagiul: R. Guenon dixit... Altminteri, maine, Guenon (sau Evila..) va fi pretutindeni, iar Iisus doar intr-o nota de subsol.

Ati luat, pentru a cata oara?, prea ad litteram un simbol care se cere citit doar ca un joc de cuvinte. Afirmatia ca Adam este primul initiat al Masoneriei se cere inteleasa intr-un context hermeneutic, nu sacerdotal. Uitati pentru o clipa de secolul dezvoltarii stiintei si tehnologiei si lasati colajarile haotice cu informatii de pe net. Adam, ca lexem, provine din hebr. ha-adam, barbat, care are o ciudata etimologie, atat in hebr. ha-adamah, pamant, cat si in adameh, (eu ma) aseaman - ca in Isaia 14,14: Adameh le\'Elyon (Eu ma aseaman lui Dumnezeu). Adnotarile Kabbalei spun ca ceea ce diferentiaza fiinta umana, Adam, de fiinta animalica, nefesh chaia, este eternul nishmas chaim, sufletul pe care Dumnezeu l-a insuflat, cum spune Geneza, celui care era la inceput doar pamant, adamah. Pentru Kabbala, Adam, are ca pattern formal un Adam Kadmon (Adam Primordial), cel care reunea atat figura umana, cat si esenta figurativa a lui Dumnezeu. Cea mai comuna reprezentare a acestui arhetip imagologic al omului este \"Copacul Sephirotic\" (Copacul Vietii, in alte mitosofii), care seamana cu un Buddha asezat sau cu omul ganditor (\"homo sapiens\" in terminologia darwinista)...
E aici, in aceasta amfibologica etimologie si in dezvoltarile ei hermeneutice, dilema tragica a fiintei umane: a fi, sau a nu fi asemeni celui care \"la inceput a fost Intelepciune\". Altfel spus, rezida in fiinta umana aceasta eterna electie intre intre materie si spirit, intre traditia sapiential-edenica a fiintei umane si traditia ei animaliera. Aceasta alegere ii era oferita epoptului in toate initierile bazate pe o mitosofie. A spune unui initiat ca Adam a fost primum inter pares, este doar o subtila metafora de a spune ca in om subzista din vremuri edenice aceasta latenta electie: intre a fi si a nu fi.

Ma bucur nespus ca nu a iesit un \"text emotionant\" si autobiogrfic cum te asteptai matale, ar fi hilar ca emotia unui homo postmodernus, care confunda arhetipurile eternitatii cu \"megaclisee\" (sic), sa coboare acest proiect in derizoriul unei pub culture eminamente urbana.
Dar poate ca, vorba matale, e greu sa iesi din propria suficienta, cea care te face sa vezi in miturile, arhetipurile si cutumele acestui metasimbol al eternitatii, care este satul romanesc (cel ddin memorialul bunicilor nostri), doar niste repudiabile \"clisee\".
Si nu la urma, mai trebuie spus ca acest poem nu vrea sa si nici nu contine vreo referinta auutobiografica. Poate ca e vorba de o mandrie identitara, dar ea nu are nimic de a face cu biografia autorului (care, din pacate, nici nu a trait la sat). Asa cum icoanele pot fi aceleasi peste tot, si la iconarul din Vaslui si la cel din Rudaria. Dar despre aceste \"megaclisee\" poate stiti dvs mai multe :)))

Notele dvs, interesante de altminteri, ma duc cu gandul la camaruta de pe strada Sucevei nr. 91 din Falticeni, unde s-a retras in ultimii ani cel cunoscut de Guenon sub pseudonimul Geticus. Acolo, cand se termina \'ora de meditatie\', dna Steliana imi strecura pe furis cate o carte din biblioteca risipita a maestrului. Si tot acolo am fost incurajat sa explorez subteranele conotative ale Crailor... Acum, pe langa micul muzeu, coabiteaza aici firme de exploatarea lemnului, semn ca pragmaticismul lui Peirce (negat vehement de V. Lovinescu) a invis definitiv transcendenta! Evolutie sau revolutie?, ar fi intrebat retoric maestrul.