Poezie
Diadema Poeziilor
Elogiu
4 min lectură·
Mediu
DIADEMA POEZIILOR
Noaptea un lințoliu moale a lăsat peste natură,
Din a minților unghere visele dau glas la gură,
Și-atunci stelele se-așează dup-a lirei notă dulce,
Hypnos alintă lungi gene cu o ploaie de petale,
Șirul patimilor negre se întinde să se culce,
Lumea unui blând mimesis deschide porțile sale.
Înapoi mi-e continentul fetei răpite de taur,
Marea-n care sări tatăl ce zărise semnul maur,
Þărmul crailor de valuri cei în purpură-mbrăcați,
Þara celui inefabil cu-a lui neam, biblica ginte,
Verdea vale dintre râuri cu-a ei mari, cruzi împărați,
Înspre genii-naripate visul zboară înainte.
Mă cufund în reveria unui bard privighetoare,
Simțind vinul întețindu-mi a venelor mele-ardoare.
Dor și ură, chef și jale, văd tiparuri dualiste,
Cum văzut-a Zarathustra două părți aprig adverse,
Ohrmazd și Ahrimanu sunt a cugetări-mi piste
Precum întinsa câmpie și colinele emerse.
Aici glorii se narează chiar la mare înălțime,
Morminte-s săpate-n piatră pentru dinastii sublime,
Revoluții nasc imperii, cu tentacule întinse,
Ce apoi cad sfărâmate de-alte genii de război,
Înțelepți și regi stau țepeni, printre timpi, cu-a lor frunți ninse,
Iar poeții scaldă-n aur veacuri triste, de noroi.
Cum Homer din noaptea-i neagră stoarce-istorii aurite,
Rudaki vorbi din harfă de trăiri adânc simțite,
El, ce-n orice cupă plină iubirea o cântă-n vers,
Ce vedea o primăvară în vin, mosc, zulufi, sărut,
Fereca prin stih în aur plumbul vieții sec și șters,
Căci din Horasan gazeluri mai tandre n-au apărut.
Semiluna-ngrozitoare sfărmă totu-n săbii, focuri,
Dar „kalem” grăit-a stihuri secularelor sorocuri,
Jugurile se lăsară și în marș de epopee,
Dezgropă ruini Daghighi de sub straturi de țărână,
Înșirând șahii puternici dintr-o gintă dumnezee,
Mia de perle sculptat-a, cade-apoi răpus de-o mână.
Când imperii luminate cu curți fremătând de viață,
Șahi mari peste regii lumii cad toate-n a morții brață,
Simți o vanitate cruntă și vremea gonind: o roată;
Dar șahii ce mor sunt veșnici în al barzilor imperiu,
Ca mărgelele pe ață întind ei istoria toată:
Veșnicie, o idee; contrastare: un criteriu.
Tus născut-a pentru lume un rapsod ca mândrul soare,
El, Firdousi palat mândru înălță șahului mare;
Orice faptă-o cărămidă, cu mortar de poezie,
„Șah-name”-vocea din urmă a unor viteji cărunți,
Suprem tom, iar pentru munca-i, dintr-a lui Mahmud trufie,
Pentru-n șir de nestemate primi, splendid, bani mărunți.
Viața-i un ocean în spume, omul cade-n sânul humii,
Pana sprintenă, dibace, se-ntrupează-n axa lumii.
Miez de noapte: oră naltă, când dansul luminii pale
Mii de limbi pe loc acordă și gândiri înșiră iute,
Un poet în lumânare vede rostul vieții sale,
Mantucheri: lungi necazuri sunt de-un foc plăpând cernute.
Poți struni corzi mlădioase, c-a lor cântec blând feeric,
Sferele să mute-armonic și să piară întuneric.
Sau, purtând pe limbă vrajă, mii de inimi să se-nchine
La mistere necuprinse faci printr-un noian de fraze;
Ori stând pe un tron de aur făcând gesturi lungi și fine
Poți trasa pe harta lumii ale stăpânirii-ți raze.
Moartea nemișcată șade la a noastră faimă-ntreagă
Nu căta averi, ci viața în unghere lin ți-o-ncheagă.
Fericirea stă în stihuri și-n vin arzător ca jarul,
Hedoniști să fim în viață și dedați plăcerii simple,
Beți de nori de poezie, de femei albe ca varul,
Căci curând vor dormi-n tină ale noastre grave tâmple.
Astfel cântă vieți diverse precum șire-ntregi de zodii,
Citind sorți în stele clare, cupe rumene ca rodii,
Astrolog cu ochi profetici, scepticul Omar Khayyam,
Ce simțea că iadul, raiul sunt doar seci frânturi de limbă;
Versul său: foc pentru clerici, iar pentu-nțelepți balsam.
A noastră povară tristă doar vin rubiniu o schimbă.
Pe oriunde rătăci-vei, dar în orișice namaz,
Inima să-ți pleci nostalgic către vechiul tău Șiraz
Cu grădini de fructe coapte și șiragiri vii de flori,
Poeți cu simțirea fină, roze și iuți filomele,
Saadi sculptat-a viața în mănunchi de sărbători,
Iar tristeți și stări de bine au un ritm ca cel din stele.
Darul vieții odată-l capeți, grele-s frâiele tristeții,
Dar iubirea, poezia, dau lumina dimineții,
Grele chinuri fără număr cad ca frunzele de toamnă,
Însă clipa fericirii stă ca soarele pe cer,
Mai presus de chin e vinul, stihul și-a inimii doamnă,
Iată cum Hafiz cântat-a al vieții-etern mister.
Astfel vieții sens atribui urmând cetele de visuri,
Deși noaptea-i neagră, sumbră, văd pe cer tainice-nscrisuri,
Și același cer zărit-a din turnu-i Omar Khayyam.
Ca Hafiz ce-n trista viață vede-a clipei încântare
Eu tristețea pot cu lira s-o preschimb cu-al notei dram,
Viața în culori diverse capătă un sens mai mare.
Privighetorilor Persiei, șahii stihurilor
001.563
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 737
- Citire
- 4 min
- Versuri
- 92
- Actualizat
Cum sa citezi
Radu Calin Constantin. “Diadema Poeziilor.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/radu-calin-constantin/poezie/222548/diadema-poeziilorComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.