Când vânăt cerul udă
Pământul ne-ncetat
Privește sus și strigă
“Hristos a înviat !”
Când nu mai ai putere
Și luneci spre păcat
Privește sus și strigă
“Hristos a înviat !”
Când mâinile de
Aș vrea să fiu un val
Ce-aduce bărci spre maluri
Când, obosiți, vâslașii
Nu cred in idealuri.
Un vers aș vrea să fiu
Să pot rima cu dorul
Maicuței, ce-și asteaptă
În prag, de ani,
E seară, ochii mei se-nchină iar,
Căci prea mi-i grea pleoapa.
Privirea mea și chipul tău
Se joc de-a Baba-Oarba.
Și mă cufund în vis, tresar,
Visând mă duce valul,
În galaxii cu cerul
Nu plânge, iubito, cu lacrimi de fier,
Asupra nălucii ce urcă spre cer.
Nu plânge, iubito, cu lacrimi de foc,
De cioara ce duce năluca în cioc.
Nu plânge, iubito, cu lacrimi ușoare,
Asupra
Mă dezbrac leneș de gânduri,
Le inșir usor
Pe sfori
Din șuvițe alb-albastre,
Ce îmi lasă capul gol
Și dor ...
Urmăresc cum cad pe rând,
Spintecând văzduhul,
Desenează ceva sfânt,
Dar nu
Toamna, colorând pamântul,
Vine pe ascuns, ca gândul,
Scuturându-și verile,
Asfințind cărările.
Păsările pleacă toamna;
Ea așteaptă-n prag, ca mama,
Și din dor cu gust de pâine,
Toamna te-a
Cine vine, cine vine
Cu miresme pe câmpie
Și împrăștie prin vie
Strugurii din pălărie ?
Cine oare, cine oare
Duce roada în spinare
Ajutat de ploi cu soare
O așează prin ogoare ?
Cine
Am sufletul împărțit în două cărări
Doi frați despărțiți de supărări,
Două boabe pe câte-o cărare:
Din una dă spicul spre soare,
Din cealaltă spicul dă în pământ
Cu rădăcina infiptă în
Ce zi frumoasă ...
Aș vrea să fiu străin de casă,
De tot ce-mi lasă fruntea creață,
Să mă cuprindă razele de soare
Prin roua firelor de iarbă deasă - un șir haotic de mărgăritare,
copii născuți
Sunt spectatorul care nu are voie să bată din palme.
Sunt zăpada cea mai apropiată de soare, dar care nu se topește niciodată.
Sunt apa care ia forma pământului.
Sunt gândul care ajunge primul dar
De dimineață soarele a trezit ceasul care, somnoros, a început să mornăie supărat, căscând din ace:
“Valantiiiiin! Valentiiiiin!”
După ce s-a chinuit vreo 5 minute, apare o mână de sub plapumă care
Două maluri apa sapă,
Macină din vremi pământul
Desparțind câmpia lată
De un vârf desculț de munte.
Apa ce-oglindea odată
Frați strângându-se de mână
Umbre-n ea odrasle fată,
Rudelor de
Și ceasul bate ora,
Un ceas cu ace strâmbe
Sau poate-s două gene
În ochii mei de-o vreme ?
Le șterg cu podul palmei,
Dar le-am strâmbat mai tare
Și am săpat și-o rană
În ora ce mă
Geamul pe zi ce trece e tot mai decolorat,
parcă cineva l-ar spăla pe-ascuns, pe dinafară.
Sau poate l-au deocheat privirile
atât de multe în ultima vreme ?
Au început să mă întristeze frunzele
