Poezii

Am sufletul împărțit în două cărări Doi frați despărțiți de supărări, Două boabe pe câte-o cărare: Din una dă spicul spre soare, Din cealaltă spicul dă în pământ Cu rădăcina infiptă în

Când vânăt cerul udă Pământul ne-ncetat Privește sus și strigă “Hristos a înviat !” Când nu mai ai putere Și luneci spre păcat Privește sus și strigă “Hristos a înviat !” Când mâinile de

Sunt spectatorul care nu are voie să bată din palme. Sunt zăpada cea mai apropiată de soare, dar care nu se topește niciodată. Sunt apa care ia forma pământului. Sunt gândul care ajunge primul dar

E seară, ochii mei se-nchină iar, Căci prea mi-i grea pleoapa. Privirea mea și chipul tău Se joc de-a Baba-Oarba. Și mă cufund în vis, tresar, Visând mă duce valul, În galaxii cu cerul

Geamul pe zi ce trece e tot mai decolorat, parcă cineva l-ar spăla pe-ascuns, pe dinafară. Sau poate l-au deocheat privirile atât de multe în ultima vreme ? Au început să mă întristeze frunzele

Nu plânge, iubito, cu lacrimi de fier, Asupra nălucii ce urcă spre cer. Nu plânge, iubito, cu lacrimi de foc, De cioara ce duce năluca în cioc. Nu plânge, iubito, cu lacrimi ușoare, Asupra

Mă dezbrac leneș de gânduri, Le inșir usor Pe sfori Din șuvițe alb-albastre, Ce îmi lasă capul gol Și dor ... Urmăresc cum cad pe rând, Spintecând văzduhul, Desenează ceva sfânt, Dar nu

Aș vrea să fiu un val Ce-aduce bărci spre maluri Când, obosiți, vâslașii Nu cred in idealuri. Un vers aș vrea să fiu Să pot rima cu dorul Maicuței, ce-și asteaptă În prag, de ani,

Două maluri apa sapă, Macină din vremi pământul Desparțind câmpia lată De un vârf desculț de munte. Apa ce-oglindea odată Frați strângându-se de mână Umbre-n ea odrasle fată, Rudelor de

Și ceasul bate ora, Un ceas cu ace strâmbe Sau poate-s două gene În ochii mei de-o vreme ? Le șterg cu podul palmei, Dar le-am strâmbat mai tare Și am săpat și-o rană În ora ce mă

Ce zi frumoasă ... Aș vrea să fiu străin de casă, De tot ce-mi lasă fruntea creață, Să mă cuprindă razele de soare Prin roua firelor de iarbă deasă - un șir haotic de mărgăritare, copii născuți

Cine vine, cine vine Cu miresme pe câmpie Și împrăștie prin vie Strugurii din pălărie ? Cine oare, cine oare Duce roada în spinare Ajutat de ploi cu soare O așează prin ogoare ? Cine

Se pare că Dumnezeu Și-a scuturat lumea din plete, A luat apă în gură Și ne-a lăsat să murim de sete.

Toamna, colorând pamântul, Vine pe ascuns, ca gândul, Scuturându-și verile, Asfințind cărările. Păsările pleacă toamna; Ea așteaptă-n prag, ca mama, Și din dor cu gust de pâine, Toamna te-a