Impresie luminoasă!

Pot fi asta pentru că n-o știi pe ailaltă

Ce sentiment bun îmi dă cunoașterea dumitale asupra-mi în această lumină…

Eu sunt o lună orbitândă în juru-ți încât să mă poți iubi

Tu mă învârți de fapt, iar eu joc țonțoroiul cum îmi cânți

Vorba aia sunt o lună revolută

Și fi atent la asta tu soare de piatră! Mă faci să te luminez eu cu plăpânda văpaie ce cade asupra-mi

Zi-mi dar, n-ai vrea să fim sinceri și să ne despuiem scoarțele într-un desuet joc de zvâcnire interioară și să ne scuipam în ochi cu lava vulcanilor nostri stinși

Vorba ailaltă, scuipat scuipat dar pe față!

Îti voi orbii ochi cu lumina vulcanilor mei, noroioși ce-i drept

Hai despoaie-te! Hai… despoaie-te!

Nu ne desparte decât o răceala cosmică în care și lumina ea, făloasa tremură de-și zbârlește razele

Da, da lumina face ca Ghionoaia, și-o ia tremuratul când ne cară privirile de la unul la altul

Dar vezi tu cămila de ea, care se face pe spate reptilă de frig, zice-se… ar trebui să străbată un deșert între ochii noștri

De fapt e deșert dar fără de soare

Normal că ea lumina călătorind nu mai are timp să încălzească și nici pe ea n-are cine-o încălzi

Îti dai tu domn’le seama ce facem noi cu privirile noastre…?

Tremurăm lumina de-i sar solzii din spinare!

Edict: între mine și tine pleacă o cămilă noroioasă, care mai apoi se transformă în dromader și mai apoi în crocodil și sfârșește în porumbel înfipt în ochiul meu vulcănos

Dar supt și cald, doar în măruntaiele ce atârnă de punctul contabilului.

Și căt de mila mi-ar fi mie de lumină, tot n-aș orbi de dragul ei!

Vorba ast’laltă să-și găsească și ea un deșert al ei

Să se toropească pe-acolo

Eu n-am ce-i face

Și totuși săraca de ea…!