Pădurea de vișini

Am auzit și eu aceasta:

Coboară-te în tine și.. caută, sau așa ceva;

Ei uite că m-am coborât

M-am coborat în mine cu o frânghie în jos, mai foarte jos,

mai jos de laringe

Ce hărmălaie, cine-ar vrea să șadă acolo măcar o zi…?!

Ferite-ar sfântu’!

Da’ mi răsună în cap: “coboară mai în adânc!”

A era să uit, când eram copil și plăngeam de la vreo scatoalcă, ori pe’acolo, mă duceam în spatele privirii îi priveam de’acolo ca un prostovan mut.

Așa… și ajung eu la coșul de nuiele

De coaste, de oase preistorice.

Da, da acolo!

Mă așteptam să bată o inima, să pufaie vre-un plămân

N-ai să vezi!

Mai omule eram ca și în anii copilariei mele, mă uitam ca prostovanu’ dar

Eram atât de singur că nici măcar prost nu mai aveam timp să fiu

Mă durea aerul din plămâni, Eram ca ‘ntr-o salină!

V-am povestit când eram mic și-am fost la Praid, la sare la ursii albi?

Vă zic acum,

Picasem ca și acum în coșul pieptului meu, doar ca nu știam…

Mă strivea golul imens!

Mai oameni buni, ce ursi polari, ce paseri, ce zbor, ce prieteni. Doar tu!

A și mai e ceva.

De acolo se văd doar, plânsele coaste visinii!

Iar eu deșteptul mă asteptam ca ele să fie albe. Adică străvechi, de sare.

Edict I: ele sunt stră-noi, mai noi ca noi, ca mine cel puțin!

Și n-am avut măcar curajul să le rod ori să le ling decât. Vorba aia erau sărate, sau cel puțin așa erau ele în copilaria mea…

Edict II: Eu sunt viermele meu! Mă virmuiesc! Dar cu toată pofta hămesitului și fără de nici un amuzament ori săturare…

Aș sta până maine să vă povestesc despre cum e în mine.

Dar…

A stai mai e ceva…

Tot dădeam de voi pe’acolo, Da da dădeam de voi. Tot ieșeați de pe câte undeva, așa.. apăreați când unul când altul…, Nu prea stăteați voi la vorbă, Spuneați doar câte ceva și vă lipeați așa de privirea omului, dar pe interior, De vedeam cu voi, ziceam că e vederea mea, Dar erați voi de fapt!

Ce faceati ștrengarilor în mine, pe ‘acolo?

Edict III: Aici în mine, nu uitați că eu sunt viermele. Atenție să nu fiți mâncați din curaj laș, de a nu-mi roade ciolănoasele bare de sare…

Abia terminai de dat cu capul de pământ ca limba de marginile clopotului, Ce contează că limba era pe din’afara clopotului, Și o lumină mă lăsă fără de umbră. Acum mă trezesc în afara mea în afara coastelor mele, Cu voi afară unde vă e locul, Vorbind omenește, cu oameni, oamenilor…

Da.. ce să mai zic?! Mergeți la Praid!