Poezie

caracatița spaimei

2 min lectură·26 ianuarie 2016

Mediu

trec zilele înseriate fără nume și chip

și de-o bună vreme n-am mai ținut șirul dimineților terne, fără luciu

în care aceleași cârduri de oameni încep și mărșăluiesc de la primele ore

năvălind pretutindeni în pătratul zilei învârtindu-se-n jurul lor

pașii lor defilează zilnic pe aceleași cărări prin haosul fosforescent al străzilor

strivind roua țesută peste noapte din sângele lumii destrămat printre raze de lună

sunetul monocord al clopotului spânzurat în turnul bisericii

într-un duet cu el însuși recită infailibil la fiecare oră fixă

o mică poveste a unei vieți lungi și anunță subliminal

pe fiecare spunându-ne cât mai avem de trăit

după atâta timp în care am lâncezit între rădăcini și izvoare

eram tot mai resemnat și nu mă mai speriau amintirile lugubre

deși simțeam rana lor agățată ca o ghiulea de picior

mă dizolvam în sufletul spațiilor și simțeam

că ar putea fi un început bun să mă eliberez

de îmbrățișările funebre în care eram însleit de o vreme

dar nu îndrăzneam să dau acel brânci în haul sângelui fără milă

și strigătu-mi nu era de ajuns reconectării la sensuri noi,

prefaceri-n silueta celui ce va să vină, celui mai viu decât mine

și-mi pun mâna la ochi și renunț scufundându-mă în felul meu sinucigaș

în mulțimea fără scop printre înecații ce pluteau pretutindeni pe luciul zilei

spre brațele soioase ale caracatiței spaimei ca într-o groapă comună

001.045

Porumb Darius. “caracatița spaimei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/porumb-darius-0028471/poezie/14087106/caracatita-spaimei

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.