de-a veșniciei neastâmpăr

veșnicia mi-e pururi alături ca o îmbrățișare aspră a vieții

când înving și când mă poticnesc în fiecare lucru trăitor

iar din văzduh nici o urmă, nici un strigăt, nici o taină

nu vin spre mine să-mi sperie crezul meu apofatic

celui ce mă-nchin e departe iar rugile plictisite m-au părăsit

și-au plecat în exil pline de sânge și de țărână luând împreună cu ele liniștea,

iubirea și setea și foamea cu toate gândurile ce-au tremurat în fața primejdiei

de-a nu muri niciodată

frica, uneori dorul de-al veșniciei neastâmpăr mă fac să nu mă pot abține

să plâng, însă e și mai greu să plângi fără să știi de ce

pentru că atunci chipul tristeții va fi chipul din oglindă și icoana la care mă închin

și spre care dacă se vor uita copiii or să întrebe uimiți

de ce plânsul meu și râsul lor par uneori atât de nepământești și jocul lor cuminte, ca o coridă

cu amândouă mâinile la tâmple mă-nsingur și înjur în gând delirul amânării

apoi sugrum în taină noaptea lăsând-o asfixiată ca un hoit sub pieptul meu

iar întunericul se risipește în văzduh ca o mireasmă a veșniciei

târând în urmă ca o trenă, ieșit din minți și plin de răni

chipu-mi, purtând pe brațe chipul tău