Poezie
34
1 min lectură·
Mediu
O salcie pletoasă își poartă suferința
Tăcută, pe un mal, de râu învolburat
Și-și duce liniștită povara și credința,
Trecând peste timp scurs cu capul aplecat.
Nu-și blamează ea soarta, nu-și spune pocăința,
Doar stă neobosită în vântul ne'ncetat,
Tot curățindu-și, parcă, semeață, conștiința
Nu-mprăștie în zare al inimii văietat.
Mereu o afli-acolo, la margină de ape,
Cu ochii numai jos, căci nu i-a ridicat
De secole trecute curgând din a ei pleoape
Mici stropi curați de lacrimi ce încă n-au secat.
O salcie pletoasă nicicând nu va răspunde
L-a lumii întrebare de ce ea s-a plecat,
Ci va sta încontinuu-n a sa rugăciune
Cu crengile-i în ape și și trup ne'nduplecat.
001142
0