Despre frumusețea timpului care trece. Sau despre monotonia lui. Stau pe bancă și nu știu cine sunt sau ce-am făcut în ultimul timp. Nici nu-mi dau seama cât a trecut de când îmi mai amintesc ceva.
poartă măști de oxigen și are picioarele-n semilună
OM nu mai dorea altceva
decât un tub de oxigen inepuizabil.
El avea aur în sânge și-un Demiurg în formă de tort,
din care mai avea o
Ne-am zâmbit. Așa am făcut cunoștiință. N-a fost nevoie de strângeri largi de mână sau de saluturi stângace și politicoase. Știam că un zâmbet este suficient, spune mai multe decât niște cuvinte
Stomacul o durea ca în fiecare seară. Așa începeau zilele și la fel se terminau. Ajunsese să creadă că în interior locuiește o carie ce se hrănește cu intestinele ei, pentru că se simțea din ce în ce
