Poezie
Eflorescenta
2 min lectură·
Mediu
Am obosit de-atat oftat, de lungi taceri si nepasare.
Suntem de-un veac parca prea reci, suntem prea tristi, suntem prea goi…
Si am uitat sa mai privim cum soarele in zori rasare
Si nu mai stim cum sa speram, cum sa visam, sa fim tot noi.
Atatea zile monotone, atatea nopti fara de stele ,
Apocaliptice eclipse cazute dintr-un zambet fals.
Ne purtam pasii peste vreme ca niste umbre efemere
Incolacite in unghere, oameni pierduti in nopti de basm.
Si am uitat cum sa zambim sau cum sa mai privim o floare.
Nici nu mai stim sa mai visam, nici nu mai stim sa mai traim.
Si sufletul ni-i mort, tacut, lipsit de sori si alinare.
Am preschimbat laguna-albastra intr-un imens si trist pustiu.
Si-am lasat fericirea toata parca prea usor sa ne scape.
Aripi pierdute de falsi ingeri au cazut sterse pe pamant.
Meteoriti uitati de stele, carbonizati in limpezi ape,
Statui de huma prafuite – pierdut-am ce-am avut mai scump.
Caci n-am avut curaj in viata sansa s-o jucam pan’ la capat,
Sa ne pastram ascunsa-n palma mica farama de noroc.
Ne-am plecat capu-n fata sortii ca-n fata cheii un biet lacat,
Prea tematori de fum si lacrimi, infricosati de fum si foc.
Si am ramas sa mai traim o viata fara de culoare
Asa cum singuri ne-am cladit-o, asa cum ne-am dorit-o noi.
Nepasatori, vagi trecatori pe strada vietii prin ninsoare
Suntem doar suflete pierdute si mult prea pline de noroi.
002.493
0