Poezie
Intelepciune
2 min lectură·
Mediu
Am aparut in vremea cailor cu aripi,
dihanii blande
ce purtau scrijeliti pe coapse ingeri sihastrii
dintre aceia cu mainile zdrelite in sarma ghimpata,
cu harpele agatate in jurul gatului,
orbi si mandri.
Calcam nepriceput, tinandu-ma de coada lor
strazile se inundasera cu flori de cires si fructe
proaspete,
peste tot, oamenii se tineau de nas si plangeau,
ingerii strangeau din dinti umpland vazduhul
de cantece de slava,
unul ma muscase de mana
cand m-am aplecat sa-mi curat piciorul gol
de petale,
sangele se ridica in aer,
si muguri verzi imi rasarisera din rana.
M-am taiat la subsuori,
cu cutitul ruginit al bunicului,
de cateva ori m-am crestat, adanc,
speram sa-mi creasca si mie aripi,
sau macar ochii asa de blanzi
ca ai lor,
unul muscand cu sete tarana,
altul, umed, privind in sus,
stiu,
am aparut in viata ta
pe vremea cand caii se retrageau cu zarva la ceruri
si strazile erau pline de lume,
ingeri sihastrii
inchisi intre oase sarutau pamantul
increstat de copite,
priveam ametit cum mana ta imi strapunge pieptul,
asa nu vom mai avea nevoie de aripi,
asa vom ramane in urma,
in urma lor,
privind de dupa perdelele inflorate,
turmele de ingeri-cai
ridicandu-se la cer.
026530
0
e un fel de senzatia ca aceea cand vrei sa prinzi apa cu degetele;
mai citesc.