Pop Dana Codruta

M-am impotmolit la marginea mării In alge, vise si soapte Iar nisipul ce il simt sub tălpi mă arde. Valuri imense se ridică din mine Spumegand la fiecare bătaie de vant Fericirea, prin ceata

Ne transformăm in urma timpului, in pietre, uscate, pe fundul mării. Răsar in urma noastră amintiri din trecut. Dragostea ne trage de mană. Aievea, visul de vată rămane

Să alergi pentru că așteptându-te, Mă rătăcesc prin frunze uscate de toamnă. O să mușc din fructul anotimpului și mă tem că n-ai să mă găsești.

Mă tot duc, pierdută-ninfinit un înger să cuprind să-l scutur de dorințe neîmplinite. Mă tot uit, cum suflet,se destramă și tot simt, durerea-n coaste mă apasă.

Tăcere... se-aude-n depărtări și-nvăzduhul întunecat. Tăcere... voi zei supremi ai urii și-ai tristeții. Tăcere... către toti Preaînalții. Tăcere... tu,lacrimă amară cascadă purpurie vis

Razele soarelui mi-ating gingașe chipul, Căldura mă apasă,mă sufocă Privirea ta îmi pare străină, Mâinile tale, tare îmi par că m-apasă Iar ochii-ți sunt de-un roșu nebun. Cred că ploaia aceea

Mă așez pe tâmpla ta Cu degetele Îți mângâi chipul Iar tu, Stai nemișcat și-ți place. Îți ating buzele Cu fulg de nea Din iarna aceasta Monotonă, Lăsând să cadă Picături

Pentru clipele ce le-am trăit Pentru nopțile în care ploaia ne-a unit, Pentru visele ce le ai ascunse,încă, eu sunt vinovată! Pentru tristețea din sufletul tău Atunci când nu ești lângă

Clipele și-au pus cătușe la picioare, au oprit timpul ce-și lasă-nurmă amprente de urme șterse pe fila albă a vremii trecute.

Am ajuns sa cred ca si oamenii au aripi, ca dimineata apare luna iar seara,soarele e sus, pe ceruri. Am ajuns sa cred in nimeni, iar nimeni,sa creada in mine. Pentru a orbii e suficient