Ster

1 Merg prin Pădure de altfel foarte atent, dar las deliberat impresia că sunt relaxat și că sunt aici, în această zonă, ca din întâmplare. Nu sunt nici relaxat și acum nici foarte atent, cum credeam mai devreme. Pădurea nu mă lasă să mă relaxez, îmi întinde nesfârșite capcane cu toate că ar trebui să-mi fie recunoscătoare. E absurd să-i cer eu așa ceva. Și mai ales să-i cer ei, care dă dovadă de un atât de mare egoism. Consider însă că așa trebuie să intru în această Pădure și nu în alt mod pentru că eu sunt Pădurarul. Ce comic ar fi să le cer să se manifeste identic Librarului și Hoțului. Știu că Librarul, de fiecare dată când îndrăznește să-și stăpânească teama de mulțimea Copacilor, mai mult dansează decât merge. Ceva îl trage permanent înapoi și este firească atitudinea sa. El este un Librar și nu un Hoț sau Pădurar. Cred că și Pădurea știe că el este ceea ce este. Nu-mi explic altfel foșnetele de hârtie sfâșiată, uneori abrupte, alteori fine, în funcție de presupuse sorturi diferite de hârtie, sunete care îl paralizează pe Librar. El nu poate suferi sunetul hârtiei sfâșiate violent, dar nici încet, pentru el hârtia nu există decât în starea în care ea se găsește într-o carte, întreagă, laolaltă toate foile care alcătuiesc întregul. Pentru el pădurea nu contează decât în măsura în care îi asigură materia primă pentru fabricarea cărților pe care el le iubește atât de mult. S-ar lipsi bucuros de contactul acesta care, într-un fel, îl îngrozește, cu pădurea, mai ales că este obligat să vină singur. Nu-l pot însoți, cu toate că am dreptul, iar Hoțul, care nu are nici un drept în acest sens – nici cel puțin să intre în pădure – nu poate fi lângă el pădurea refuzându-le prezența simultan. Probabil ea sesizează încărcătura de emoție intrinsec distrugătoare a celor doi, chiar dacă Librarul distruge pentru a crea o carte, iar Hoțul acționează incitat de primul. Pădurea nu-i acceptă împreună iar Librarul trebuie să intre singur în hățișurile ei și să încerce să-și ascundă tulburarea. El nu mi-a spus niciodată ce face în pădure, dar eu trebuie să mă informez foarte precis asupra fiecărui aspect care ține de aceasta. De aceea sunt și pădurar. Cine m-a numit pădurar, ce trebuie să fac eu? M-am întrebat de destul de multe ori, dar a fost imposibil să-mi răspund. Știu ce trebuie să fac doar atunci când Pădurea mă îmboldește să fac ceva. În rest nu-mi pot aminti care este rostul meu. Știu, ca un lucru evident, ce fac Librarul și Hoțul în Pădure. Pe cel dintâi îl acceptă, îl cheamă, prin semne care mie îmi scapă, în cele mai adânci coclauri. Pe cel de-al doilea, după toate aparențele încearcă să-l țină departe de ea, dar nu reușește, ceea ce mă îndreptățește să cred că are și el un rol bine stabilit chiar de Pădure. Dacă pentru cei doi luați separat, are o atitudine diferită, în privința mea nu pot spune prea multe. Rolul meu nu este nici pe departe acela al unui pădurar clasic, cu pălărie și haine verzi, cu pușcă pe umărul stâng, ci total diferit. Acum când stau și mă gândesc nu pot să identific acest rol al meu, dar știu că nu poate fi vorba de pădurarul cunoscut. Eu sunt Pădurarul cu „p” mare, așa cum Librarul este Librarul cu „l” mare, iar Hoțul cu „h”mare. Dar să revin la Librar. El refuză să-mi spună ce face aici în pădure, în locurile cele mai încâlcite în care aproape nici eu nu pot pătrunde – cred că ar fi mai bine conturată afirmația, dacă aș spune, dacă mă lasă pădurea să pătrund în acele coclauri întunecate și greu de străbătut - . Înclin să cred că nici el nu știe ce face în acele momente, așa cum nici hoțul nu se poate explica și cum nici eu nu-mi pot aminti ce rost am. Și totuși, atunci de unde știu eu de ce are Pădurea nevoie de prezența Librarului și așa cum puneam, poate, și de aceea a Hoțului? Nu știu. Pur și simplu nu știu într-un mod conștient ci oarecum într-un mod revelat. Totul se leagă de Freamăt. Freamătul pare să fie conceptul pe care îl simțim cu toții, eu pornesc în extrapolare de la persoana mea, atunci când Pădurea pare să aibă nevoie de o prezență umană în ea. Mă întreb de ce are nevoie Pădurea de noi și-mi răspund cu ceea ce cred eu că ilustrează Freamătul: o stare de neliniște a acestei mase verzi, un uriaș cu picioare de sevă și cu creștet de soare, care apare la intervale diferite de timp și care induce manifestări ciudate, cel puțin în noi. Noi aceștia suntem mai mulți, mai mulți Pădurari, mai mulți Librari, mai mulți Hoți. Iarăși extrapolez, deoarece mi se pare extrem de restrictiv și de improbabil ca singurele ființe umane cu care Pădurea intră în contact să fim noi, doar cei trei indivizi. Sigur n-am văzut niciodată alți librari și alți hoți decât pe cei doi pe care îi cunosc și pe care Pădurea mi-i impune pentru protejare. Chiar conceptul de protejare este destul de ambiguu: despre ce protejare-protecție este vorba, cine pe cine și față de cine protejează? Este complicat și de fiecare dată când încerc să mă gândesc mai mult mă ia durerea de cap și uit totul. De aceea am hotărât să trec tot ceea ce gândesc pe pergament. De fiecare dată când am încercat să-mi înregistrez gândurile pe hârtie, fie ea de cea mai bună calitate, am observat că scrisul a dispărut rapid fără nici un avertisment și fără posibilitate de a recupera ceva. Pergamentul din piele naturală este se pare insensibil la cine știe ce impulsuri autodistructive cerute de pădure și reține mai stabil ce este scris pe el. Abia am început să scriu pe acest pergament și cred că voi reuși până la urmă să-mi dau seama despre ce este vorba. 2 Scriam despre Librar (în paranteză fie spus, am recitit ceea ce am scris ultima dată și mi-am dat seama că sunt destul de confuz și nesistematic, așa că voi încerca să fiu mai clar pe măsură ce voi continua să scriu) și despre comportamentul său destul de ciudat atunci când intră în Pădure. L-am urmărit de câteva ori, atât cât mi-a permis Pădurea să mă apropii de el și să-l observ și când spun atât cât mi-a permis Pădurea, aceste vorbe trebuie înțelese exact cu acest sens. Cărările pe care pășește Librarul, dar și acelea pe care merg eu și Hoțul sunt, la modul propriu deschise chiar de Pădure. Oricât am încerca noi, Pădurea ne poate împiedica să pătrundem mai departe decât vrea ea. Eu însă am mai multe privilegii decât cei doi, privilegii obținute de către Pădurarii de Demult, cândva, într-un timp, de care chiar și Pădurarii dinaintea mea nu-și aduc aminte, când au existat un fel de negocieri între oameni și Pădure pentru realizarea unui fel de acceptare reciprocă. Simt uneori cum Pădurea este nemulțumită cu această situație, dar parcă este silită să o accepte. Spre deosebire de noi, ea are o memorie veșnic vie și nu pierde nici o ocazie să o dovedească atunci când trecem dincolo de termenii acelei înțelegeri presupuse. Librarul execută un fel de dans, se supune unei ceremonii pe care doar el și Pădurea o înțeleg, dar în anumite momente și eu. Stau la pândă, poate așa îmi și justific existența în mijlocul Pădurii și observ comportarea stranie a acestuia. Este perfect lucid și pare să-și înțeleagă, în acele momente, precis acțiunile. Pădurea îl determină oare să execute acel dans absurd uneori, să recurgă la aceste aparente ceremonii, pentru a-și atinge scopul, așa cum și șamanii din vechime se manifestau cu scopul de a vindeca, a aduce ploaia sau pentru a-și atrage bunăvoința zeilor? Cred că da. Altfel nu-mi pot explica mersul acesta baroc, piruetele pe care le face, întoarcerile și uneori grimasele de durere când încearcă un pas-de-deux, e chiar amuzant în aceste momente și nu mă pot abține atunci să nu râd încet, ferit totuși, cine știe cum interpretează Pădurea râsul meu. Nu-l pot urmări multă vreme. Pădurea mă împiedică chiar și pe mine în ciuda libertăților pe care mi le oferă, să fiu martor la ceea ce se petrece în acele hățișuri în care se pierde în final Librarul. Am încercat diferite tertipuri pentru a mă apropia de locul unde pare să-și piardă urma, dar, chiar dacă reușesc uneori să depășesc zonele unde altădată nici nu reușeam să mă apropii, nu pot pătrunde mai departe. Pădurea îmi oferă azi ceea ce ieri îmi interzicea, iar mâine sunt sigur că îmi va oferi ceea ce azi îmi este de neatins. Din discuțiile cu Librarul, purtate pe fugă, atunci când eram înștiințat că urmează să intre în Pădure să-i vorbească, am înțeles că el nu face altceva decât să descrie detaliat ce va cuprinde noua carte ce urmează să fie tipărită pe hârtia realizată din lemnul cedat de Pădure. Sunt însă sceptic că doar atâta se petrece în perioada când el intră în acele hățișuri unde Pădurea îmi interzice mie să intru. Ce este atât de important într-o simplă relatare, chiar și detaliată, a conținutului unei cărți, încât Pădurea să nu permită altcuiva în afară de Librar să fie martor la monolog. Căci presupun, din ceea ce mi-a spus el, că este un monolog, Pădurea nefiind capabilă să vorbească, deși are puteri mai mult decât speciale și-și poate face cunoscute dorințele la fel de bine ca și cum ar vorbi, dar ea nu vorbește, este un fapt absolut sigur. Monologul său cuprinde, cum am spus deja, referiri foarte detaliate la conținutul viitoarei cărți pe care Librarul vrea să o publice. Nu știu cum face asta Pădurea, dar îl determină să se întoarcă asupra unor pasaje pentru a le face mai inteligibile, cel puțin asta îmi spune Librarul în scurtele discuții pe care le am cu el, deși este foarte dificil să vorbesc în condițiile în care eu sunt obligat să rămân permanent aici, în pădure, fără a avea vreodată posibilitatea să ies în orașul de unde am venit pe când aveam 10 ani. Așadar, nu pot să vorbesc așa cum aș vrea eu cu Librarul pentru a-mi lămuri toate nedumeririle și sunt convins că Pădurea nici nu dorește să fac asta. Simt, cum numai un pădurar poate să simtă, că Pădurea îl silește pe Librar, odată încheiată vizita în hățiș, să părăsească cât mai repede locul. Mă întreb de ce graba asta, oare pentru a nu-i da posibilitatea să vorbească cu mine? Nu prea îmi vine să cred varianta asta pentru că Pădurea ar avea suficiente instrumente, nu știu ce fel, cu care să împiedice întâlnirea noastră. Cred mai degrabă că există în acordul încheiat de oameni cu Pădurea, o clauză care silește ambele părți la anumite manifestări de bunăvoință, care lipsind ar putea să fie un semnal pentru o anumită deviere de la cele stabilite de comun acord. E clar însă că Librarul trebuie să vină de mai multe ori pentru a ajunge la finalul cărții pe care vrea să o publice, deci se consumă un timp destul de mare pentru a i se prezenta Pădurii subiectul unei cărți. Desigur ea ar putea asculta la nesfârșit ceea ce este cuprins în paginile proiectelor de carte prezentate de Librar, dar el este totuși un om și are nevoie de odihnă, de aceea pleacă și revine des pentru a-și continua expunerea. Am observat că uneori timpul pentru expunere se prelungește, e normal deoarece cărțile nu au același volum de date, dar alt lucru este curios. Se întâmplă să treacă destul de mult timp până când Librarul să-ți facă apariția în Pădure și mă întreb dacă asta se datorează doar activităților de tipărire care-l rețin departe. E posibil și acest lucru dar iarăși mă întreb dacă nu cumva apar unele neînțelegeri între oameni și Pădure, primii refuzând să se supună exigențelor Pădurii, iar ea nerenunțând cu nici un chip la ceea ce le cere. Cine poate să știe ce se petrece. Eu nu sunt decât un Pădurar și nu pot face altceva decât să presupun altceva pe baza unor observații personale, pe care de multe ori le și uit și le-aș uita și pe acestea dacă nu aș scrie pe filele acestea de pergament. Mă întreb dacă Pădurea știe ce fac eu aici și dacă da, de ce nu mă împiedică? (fragment)