dans cosmic

Era in zori, soarele abia isi arata fata, iar noi ne plimbam, prin iarba inca umeda. Desculti eram, simteam prospetimea ierbii in talpile noastre obosite de atata drum, ne-am asezat in racoarea diminetii, ne-am tavalit prin iarba si ne-am uns trupurile cu roua. Ai luat o frunza plina cu apa, si mi-ai dat sa beau, atunci mi-ai astamparat setea pentru prima oara. Natura se trezea incet la viata, in noi se destepta sufletul. Imi doineai din frunza, un cantec numai de noi stiut, imi recitai cu ochii, iar eu iti citeam sufletul, ascultam sunetul inimilor, care ne invaluia, iar marea, caci nu era departe, incepu sa danseze. Dansau talazurile inspumate in ritmul armoniei universale, dansau frunzele ce isi alaturau cantul prin fosnetul lor, o privighetoare acompania muzica sferelor ce se facea tot mai auzita, si toate prevesteau marele dans. Acum toata natura canta si dansa, ca intr-o deplina simfonie. Atunci ai dansat cu mine si te-ai impreunat cu trupul meu, imi penetrai fiinta, dar de fapt patrundeai mai adanc in miezul fiintei tale, cu cat ma cunosteai mai mult, pe tine te cunosteai mai bine, caci eu am devenit tu, si tu eu, si amandoi eram unul. Ma patrundeai pe mine, dar de fapt pe tine te patrundeai, pentru ca miezul nostru este din aceeasi sursa. Unul am fost dintotdeauna, dar noi, n-am stiut, doar acum am descoperit, ne-a binecuvantat natura, ne-a cununat existenta. Apoi ne-am dizolvat in absolut, ne-am imprastiat in toate zarile ca sa vestim iubirea... Nu mai sunt eu, nu mai esti tu, nu mai suntem noi, dar ne regasim in tot, in aer, in apa, in pulberea fina a nisipului, in microcosmos si in macrocosmos deopotriva. Nu mai e nevoie de cuvinte, e doar tacere adanca in care nu mai simti zgomotul mintii, tacere profunda in care nu mai auzi cum circula nebun, ca pe autostrada, mii de cuvinte care te distrag, o tacere in care doar simti, simti ca traiesti, in care nu-ti mai pasa ca lumea te ridiculizeaza, pentru ca tu stii ce simti si ca e atat de adevarat.