Petrean Denis

Dar ți-am spus șoptind în codri Că lumina te orbește? Răpit în veac de ochii serii, Raza lor doar te robește. “Visându-ne pe noi în soare Stând pe-o bancă și privind Spre un parc, spre o

Când îmi e dor mă uit pe cer Și luna eu o privesc, Ochii-aburiți, vis efemer Căci și-n odihnă o tânjesc. Unde-ai plecat, tu, luna mea? Căci nu aud și nici nu simt, Dureroasă e tăcerea: Pretind că-mi

Petalele de trandafir Căzând ca niște sentimente, Sub raze, dar și lin zefir Zburând frumoase momente. Lacrimi stinse, scurse-n vecie Fiecare luna pictând, Ascunse doar prin poezie Inima-mi

Pe cer când noaptea cuprinde Stelele-ți reflectă-n priviri, Luna ca tine se pretinde Și cu un val de amintiri Lumina ta pe cer întinde Val de calde, mari iubiri. Liniște fiind și

Cuvintele dar nu ajung Și nici acțiunile în sine, Nici lacrimi deși eu plâng Să te iubească ca și mine. Dar atât de frică-mi este Că moartea ne va despărți Și eu tot ce-am vrut vreodată E ca

Fumusețea ta e cea pe care Nici poeții n-o pot dar scrie, Nici pictorii să-i dea culoare, Nici compozitorii s-o descrie. Alții scriu că te iubesc Până moartea despărțind, Dar eu îți spun că

Nu mă lăsa în întuneric, Fără simț, fără lumină, Al tău zâmbet atmosferic, El de-ndată se termină. Nu vreau să pleci, moartea mă cheamă Și n-am vreun gând să îi răspund, Vreau dar punându-te

Întuneric printre codri, Atmosferă friguroasă, Se aștearnă ceața serii, O prezență viguroasă. Atât de singuratic Se simte fără tine, Niciun sentiment romantic Nu e prezent lângă mine. Tu

Când plângeai eu lacrimi șters, Când strigai eu frici luptând, În toți ani prin moarte am mers, Un sentiment doar așteptând. Așteptând mereu pe tine Nevăzând lumina-n ochi, Ca niște stele

Atâta timp cât a trecut Nu voi ști chiar niciodată Dac-un gând cu mine ai avut Sau ai uitat tot ce-a fost odată. Vântul șuieră prin capul meu În timp ce pașii mă urmează, Mergând prin întuneric

Credeam că te-am pierdut în ceață, Dar luminând luna nespus Și razele bătând în față, Chiar și cerul cel de sus Ca o oglindă măreață, Un chip ca din rai adus. Ce reflectori ai tăi ochi

Frumusețea ta sclipește, O iluzie prea frumoasă, Când inima-ai mei ochi răpește O privire lăcrimoasă. Știind aluzie, dar iluzie, Visând într-o poezie, Sublimând doar o confuzie: Aparența ta

Transcendentă a ta viziune Tandră roză reflectând, Petale, perfecțiune Inima de mult pictând. Se așează jos, se-adună Vastitate, culori pline, Florile îți fac cunună, Invită la dans cu

Cine-ai fost, ești sau vei fi Sper cândva să ne-ntâlnim, Și măcar când voi muri Ceru’ doar noi să-l privim. Te visez, dar nu te știu, Te aud, dar nu-ți știu numele, Te văd, dar nu îți

Stea căzătoare-n ochii tăi, Îmi amintesc, vedeam în mine Ale inimi lungi bătăi, Căzând ușor doar înspre tine. Distanță și căi opuse, Dar parcă ești mai aproape, Gândul tău de-aici se

N-ar putea fi realitate, Dar îmi doresc așa de mult, Atâtea viziuni uitate, Al tău glas doar să ascult. Îndepărtare, dar gândire Îmi văd reflexia-n ochii tăi, Uitare, dar amintire Urmând

O sclipire-n întuneric, O-ndrumare în lumină, Al tău ochi ce atmosferic, Ce geloasă, luna plină! Sărutându-te sub soare Seama mi-am dat de ceva, Că în interior chiar doare Știind că nu vei fi a

Pierzând speranțe, inimi frânte, Privesc în gol, imaginez Glasul tău duios să-mi cânte Din nou doar să luminez. Realitate, dar trezire, Stând pe colț în al meu pat, Un interior de

Gânduri reci distruse-ușor, O gheață inimă-mpietrită, Și chiar dac-ar fi să mor Să fiu cu tine-a mea iubită. Dar oare cum ești a mea Când eu sunt soare, iar tu lună, Și pe când ceru’