paianjenul care tuseste

Alternând jocul cu gravitatea mă uit la paianjenul din colțul camerei care își țese pânza.

Pânză de care atârnă îndoiala universului meu domestic

Păianjenul începe să tușească țesând în jurul său poezia pustiului și a respingerii singurătății.

Din pânza de paianjen cade hieroglifa nostalgiei, lăsându-mi ochii să descifreze chipul de femeie.

Abordând în tăcere cuvintele, chipul femeii devine un reproș indignat.

Brusc atitudinea mea oscilează între dorință și tăgadă.

Absența ei devine prezentă, în plus, îmi pune imaginația la încercare.

Paianjenul începe să tușească, tușește atât de tare încât se zdrobește de tavan.

O haină veche, prăfuită de călătorii atârnă în cuier.

Buzunarele ei sunt pline de ipostaze ale călătorului.

Pe reverul hainei operează un paianjen sub semnul timpului.

Paianjenul țese o poveste, un bay-bay, un loc de odihnă.

Dar unde este călătorul?

I-au obosit picioarele?

I s-au uzat hainele?

Sau i-au rămas doar ochii și exercițiul minții.

Mânecile prăfuite ale hainei coincid vârsta deziluziilor.

Ele sunt portretul și biografia aprofundată ale călătorului.

Dintr-un buzunar al hainei, atârnă portretul unei tinere liberă și interogatoare.