Păianjenul care tușește

Azi poezia cu șolduri lichide umblă pe patine cu rotile.

Pe geografia trotuarelor din orașe, în locul coșurilor de gunoaie s-au instalat corsete erotice.

Metafore mincinoase trag cu un elastic după ele, poezia pe patine cu rotile.

Într-o singurătate brună, un păianjen tușește în poezie.

Poetul poartă lavarieră și devine concret, aruncând în aer cuvântul.

Ziua și noaptea poezia umblă pe patine cu rotile ca o candelă.

Mulțimi de cuvinte strigă, țipă, sugrumate de inspirație.

Versuri repetate s-au înșirat pe podea.

Peste ele trece un paianjen tușind.

Cuvintele spală sânii unei femei desenată pe podea.

Zâmbetul ei mă cheamă, dar mă împiedic de cuvintele înșirate pe podea.

Mă întind cât sunt de lung peste femeia desenată și mă învălui în conturul ei.

Păianjenul mă mângâie tăcut trecând peste mine.

Cuvintele înșiruite pe podea, rămânea o umbră în nemișcare.

M-au prins remușcările;

Am căzut peste femeia desenată pe podea, srivind-o.