Paval Dragos

Oare cine a văzut lumea la față pentru prima dată: poetul sau poezia? cine poate schimba totul? nu vreau să dezbrac cuvântul până la literă, ar simți frigul realității și nu mi-ar mai încălzi

Omul Foarfece Înălțimea lui doi crește gura degetelor a cărui ochi din unghii este ros de ultimul gol cu gust de piele care respiră prin tâmple iar talpa stă pe spate, cerul se uită în oglinda

Dacă aș fi o dorință, m-aș coborî dintr-un vis, o boabă de strugure, mi-aș ierta via... soldat, aș lupta doar cu sinele... profesor, aș învăța moartea să chiulească... răspuns, aș deveni o

pe umărul unei lacrimi se ofilesc privirile mute care surzesc sinele crescut în degetul mic al gândului cu miros de damă sunt nopți și zile care latră

nu mai retrimiteți de n ori textul/textele. postați atunci când sunteți sigur de varianta dorită. mulțumim când ochiul meu simte țipătul ultimului cuvânt mă voi ascunde într-o respirație de

Poezia noastră Care ești pretutindeni Sfințească-se literele tale Vie imaginația Ta Facă-se inspirația Ta Precum în suflete așa și în univers Cuvintele noastre de toate zilele

n-am mai udat de mult trandafirii din tine suntem pielea unui univers trei zile are viața și un singur anotimp în dragoste unu și cu unu fac unu

sângele crud al ochiului bolnav la tâmple este mascota palmei fără uși cine poate înghiți un cuvânt poate trăi dincolo de vocalele strivite de sens care fac îngerii să

talpa surdă strigă moartea în degete suntem unghii crescute-n carnea infinitului nu aștepta glasul unei vieți de ceară ce naște lumina falsă la orice cuvânt

Alege un gând amestecă-l în cuvintele ce imploră în genunchi să fie scrise de bagheta cu cerneală o poezie așteaptă jobenul cu copertă

bine ați venit într-un tablou citadin îmbrățișat de simeze cu degete unde cuvintele mele sunt oameni care trăiesc în poezii și pasc hârtie fragedă a căror suflete sunt răsfoite de rochia

iubito nu există instrument de măsură să poată cântări zâmbetul infinitului legănat în brațele tale dar există un strop de Rai care îți inundă singurătatea și coase cu șapte

din atingeri descos un piept privirile mele sapă în sentimente până la miezul care îmi așteaptă sărutul veșnic arunc sufletul ca jertfă în flacăra dulce și ard în propriul Rai

Scena 1: Consiliul cerului (Apollo către zei) -Un ou de artă este invitat de apă să numere zile și nopți spre infinit. Scena 2: Întâiul om, ultimul perfect frământată de siamezele

dincolo de cortina din nori începe un spectacol într-o galaxie artistică unde stă pe scenă o planetă care îmi poartă numele și guvernează stele din cerneală a căror lumină face ca noaptea să

cicatrizată de o întrebare infinită biblioteca de gânduri are bumerang de aripă sau plumb care clădește sau distruge un univers

în urechea logosului aleargă o lumină aprinsă ce mușcă din cușcă guvernată de aripa unui phoenix ce zidește din cerneală un templu

din petalele Reginei cea Mare apare argila frământată de paralele descompusă în idealuri finite și înțărcată de sângele transparent cu rădăcini înfipte în țărână eșuată într-un negru

Moarte, te-aș condamna la moarte! dar viață ți-aș da înainte de toate podoabă de clipe să îți atârne în sufletu-ți uscat, iubirea să se așterne în ultimul ceas să vezi toate