Paul Gabriel Sandu

Versuri puternice, imaginile controlate cu minutie, la fel si dinamisul ruperii celor doua lumi; daca insa imaginea ingrosata a cainelui se impune imediat, veveritele stelelor verzi nu reusesc sa transmita o imagine clara, sint prea multe elemente care nu stau laolalta. Ultima parte a poeziei, centrata in jurul infloririi luminii si a trecerii dincolo e insa cuceritoare!

Imaginea motociclistului cu o cusca de pasari pe sa e plina de expresivitate, la fel ca si zgaltaitul luminii; poeziei insa ii lipseste ceva, e construita, e construita pe un cliseu (viata ca suferinta vs moarte), iar cele doua versuri inainte de final nu reusesc sa se integreze in poem si nu se fac auzite;

Eu nu vad cum s-ar putea alungi parul, mai ales la infinit; mi se pare o imagine poetica neproductiva. Poezia are insa farmec si finalul soseste frumos.

Un text dens, o scriitura rafinata si indrazneata, un peisaj poetic variat si plin de semnificatii. Incercarea de a recupera tablitele si ramurire mileniului babilonic sufera de trufie la fel ca podul. In cuvinte nu se poate recupera ce-a fost inaintea lor, nu se poate decat pierde. Se poate pierde frumos. Se poate rata genial. Nu se poate decat pieri, cuvintele sint mereu prea multe. Singurul inger pazitor e cartea deschisa pe dinautru, pana la mugurii pasilor, ca sa-i invete mersul. Reusi-va?