Paul Alex

Mi-am descoperit inima așa cum copiii își descoperă mâinile și le privesc cu dumnezeiască uimire mi-am descoperit inima gândul alb mânjit în culorile celui mai frumos asfințit învelit în

în pieptul meu e o căsuță pentru păsări cu ușă rotundă cât să poată încăpea mâna ta mică un șarpe sâsâie dinăuntru de fiecare dată când te apropii „e cale de-o moarte până la inima

prietena mea Alexandra e convinsă că sunt împăratul unui tărâm magic cu inorogi și zâne zburătoare că am peste două mii de ani barbă albă lungă (pe care mi-am ras-o) și haine

se făcea că țineam în mâini o poză cu domnul Mihai Șora stând pe prispa unei bisericuțe din lemn era vară în poză și era dimineață privirea lui întâlni privirea mea și-mi spuse „ce înseamnă a

pe când eram copil mi-am făcut ceas cu dinții pe încheietură să văd cât timp mai e până devin Om Mare vă rog era doar un joc nu știam ce spun dați-mi înapoi copilăria n-am vrut să fac

despre ochii albaștri în care am naufragiat de bună voie până ce pielea mi-a devenit fină ca lemnul plutitor despre femeia ce s-a vopsit în culorile lunii și s-a lăsat pradă foamei lupilor

planeta unde toate formele de relief mi-aduc aminte de tine pământul cel bun pe care gândurile mele au căzut și-au prins rădăcini pe Venus nu se găsește nicio femeie doar oglinzi în care

mă vei găsi poate într-o zi pe marginea unui gând de demult (singurul care mi-a mai rămas) eu nu voi fi acolo dacă vrei așează-te lângă mine și așteaptă-mă...

cum o cheamă de unde vine nu știu niciodată nu spune nimic închid ochii și o văd degetele mele îi conturează formele în aer (tatuaj pe pielea unui gând ascuns) pășește atât de fin mai

despre femeia cu părul lung și roșu până la glezne pe care am înfășurat-o printre degete cu tot cu razele de soare ca o vată pe băț ce ți se topește în gură despre femeia cu ochi negri cât

ea trece prin fața mea și mă privește și cam atât despre mine nu e gând de până atunci să o înțeleagă nu e cuvânt de până atunci să o cuprindă Soare ce m-a topit într-un inel prin care

înfășurată în privirea mea m-a întrebat: ce zici? îmi vine bine? privirea vecinilor mă cam strângea prea mă vedeau copilă așa că am dat-o jos și am întins-o pe podea blana unui vânat ce mai

despre femeia care s-a aruncat în fața morții tatălui meu cu riscul de a mă naște despre femeia care și-a însemnat numele în inima mea cu fier roșu apoi m-a rugat să o uit despre femeia

câine am fost ținut în lanț toată lumea știa până unde se întinde lanțul acolo se termina omul și începea câinele toată lumea mai puțin tu omul nu se termină niciodată credeai tu mori de

înfigi unghiile în carne și rupi din tine să dai mâncare câinilor care te citim carnea ta are gustul nopților nedormite are gustul uitării de toate curând nu ne vor mai sătura

ai intrat pe ușa librăriei fără să știi că intri în viața mea pantofii tăi aveau un șiret verde unul roz și suna diferit când călcai tu și când călcam eu și suna diferit când respirai tu și când

Stau cu orele să citesc poezii de fapt asta face omul când citește poezii le probează să vadă cum îi vin unele mă strâng de nu mai pot să respir altele mi-s prea largi sau prea

lucrez ca manechin 24/7 nu clipesc nu respir nu mă mișc nici măcar atunci când tanti Esty mă dezbracă mă îmbracă și mă pune înapoi în vitrină oamenii se opresc mereu în fața vitrinei mulți

Tata are ochi albaștri răsuflarea lui are ceva din briza mării într-o noapte mi-am pus urechea pe pieptul lui și am auzit valurile peste ani am aflat că eu am fost primul lui castel de

în spatele ultimului raft de cărți am un borcan de compot – încă mai miroase a caise – plin cu nasturi rămași în urmă... uneori dau borcanul jos și mă uit la ei ca la pozele din albumul

un copil strângea la piept o prescură în formă de inimă a rupt o bucățică și mi-a întins-o am zburat din mine ca dintr-o colivie și-am luat-o m-a condus cu privirea până când tot ce se

în locul unde doarme bunicul a răsărit un munte cu păduri și animale sălbatice pe fruntea lui coboară soarele prima dată în fiecare dimineață și le îmblânzește mă găsește uneori rezemat

mi-aduc aminte că pe vremuri privirea mea se tăia în tot ce atingea și sângera puțin câte puțin roșul mi s-a scurs tot într-un pahar lumea a devenit alb lumea a devenit negru ca în orice

nu există despărțire nicio pasăre n-a atins în zbor marginile mele gândul despre tine e atât de vast încât depărtările se rătăcesc în el când te-am văzut prima oară clipa aceea s-a întins