Patrascioiu Emanuel

ucide ceva ce omoară vise. nu poți hrăni ceva ce n-are timp pentru moarte. ești un cer nenăscut. adu-mă pe lume din nou vreau să fiu greșeala care mă răscumpără. timpul să coboare în

sunt un antierou perimat îți rescriu paradisul pe un colț de pernă mă îmbat cu sângele lunii prier atracția ta devine gravititațională fluturii sunt puși la loc de cinste ți-am predicat

* îți scriu bucăți din suflet cu același lut sângeriu de culoarea iubirii acea poveste pe care nici măcar zeii nu au îndrăznit să și-o închipuie. noi construind linia orizontului peste

străinii se omorau cu armele zeilor. noi i-am transformat în ecouri adânci săpam spre ei continuu săpam în ei cu grijă ca și cum nu ar fi fost suficient le-am pus și sărutările sub cheile de

infinitul era o parte din tine. se desăvârșea la fiecare sărut pe care-l lăsai să cadă pe pieptul meu, din ce în ce mai vulcanic, din ce în ce mai plin. am fost până în centrul pământului să

ne prefacem că nopțile se pot deschide fără să ne tăiem pe brațe. ne iubim unul la altul ca într-o poveste pe care nici poe nu ar îndrăzni să o scrie. moartea era masca roșie pe care o

am pe masă doar cutii de paracetamol și poze cu tine. mi-aduc aminte de zilele în care îți mângâiam umbrele trandafirii cu căldura mea. când ne băteam cu zăpadă în mijlocul lunii lui cuptor și

a) Decăderea. vrea să mă tulbure să-mi dea de gândit să-mi învețe neajunsurile și să-mi distrugă prezentul cu certitudini nu mă voi preschimba în bisturiul ce crestează

fărădelegea are gravată pe coapsa ta cronica boemă a unei rapsodii albastre. moartea capătă formă doar în romanțele uliilor, ca o lege neclară ce nu te poate șterge.

am trecut de gardurile de sârmă ghimpată am păcălit carnea care sângera vegetația care înainta înspre mine spinii de trandafir care se lipeau de învelișul meu îmi întăreau convingerea că ei

fericirea este o aftă un simptom un efect care începe uneori cu consoane alteori cu interjecții m-am uitat în cerul gurii am descoperit că nimic din mine nu poate fi extras sunt o mutație a

e atât de bine când îți număr orele de pe gât simt că sunt mereu la începutul vremurilor ți-am spus și aseară în parc când urmăream planetele de pe luciul apei vreau să-ți fac o ecografie a

sunt liber ca un gât fără fular visez zilnic la aripile care vor sugruma lumea lipsa noastră va încorseta întunericul din spatele soarelui vom fi dictatori ne vom devora cenușile păsările

nici hârtia nu mai are suficient spațiu pentru cât de mare e ura mea. sunt subiectiv un solo de chitară ce se frânge în bucăți de versuri, merg înainte cu sângele pe gât, nu mai am spate.

m-am dus azi la Tata nu-L mai văzusem de mult. voiam să-L rog ceva priveam candelabrele din casa Lui vedeam cerul printre ele știam că iubirea ce mi-o purta nu se schimbase era ca atunci

a) nu știu de ce moartea mă transformă doar într-un nivel al uitării. b) nu trebuie să-mi forțez subconștientul să se familiarizeze cu viața mea cotidiană. c) voi fi oricum inconștient si d) nu

am pe birou numai cărți de poezie. m-am blindat de parcă ar trebui să pregătesc o lucrare de doctorat. am citit mare parte din ele, sufletul nu știe ce înseamnă a fi sătul când e vorba de

o să-mi fac un suflet la roșu așa cum am văzut pe buzele tale cuprinse de febră culoarea asta îmi vine din ce în ce mai bine din ce în ce mai strâns din ce în ce mai mult îți voi zidi secole

căutăm întunericul în fiecare pădure unde crește singurătatea întindem roua șerpilor și izbim munții de ochiul deschis de Soare fețele noi spală același eu machiați cu picătura, ilustrăm

încât nici ziua de mâine nu mai contează în fața fericirii mele oricum îmi voi bea victoria de sub dresul tău și voi înjunghia foamea noastră de desfrânare cu pasiunea mea sângerândă, mă vei vedea