Balada lui Gâtlan

În cetatea Bucului, În Piața Leului, În inima busului, Cam la vremea prânzului, De cine auzeam, Pe cine aflam? Era mândrul Gâtlan, 26 de ani, Grumăjiorul lui, Șfara cerului. Lumea cobora, Vecinul se foia, Gâtlanu-mi împingea. Gâtlan mi se mâhni, Cu jale îi grăi: - Alelei, Vecine, Ai milă de mine De-a nu mă-înghesui, De-a nu mă mai strivi Când busul s-a opri, Lumea a țâșni. Vecinul îmi tăcea, Busul din nou stetea, În sus, la Lujerului, La vremea prânzului. Lumea îmi urca, Veciunl se-agita, Gâtlanu-mi înghiontea. Gâtlan se înroși Și cu foc îi grăi: - Alelei, Vecine, Inimă de câne, Doar mă înghiontește, Doar mă mai stivește, Busul când se-oprește, Lumea de-a zvâcni, Că bine nu ți-a fi! Veciunl se-oțăra Și tare-l ocăra: - Măre, te crezi Gâtlan, 26 de ani, Grumăjiorul lui, Șfara cerului? Doar de el mi-e teamă De nu mă blesteamă, Cloanța-i este mamă! Dar hai de ne-om bate În vorbe spurcate. Și de-i birui Loc gol vei dobândi, Iară de-oi învinge Mai tare te-oi împinge. Gâtlan mi se-nvoi, Lupta se porni. În vorbe se luptară, Toți gurile-mi căscară Și se-nfricoșară. Gâtlan îmi biruia, Vecinul se crucea, Loc liber îi ceda. Busul mi se oprea După ora prânzului, Tocmai la Apusului.