Decebal și sfatul său

Decebal a coborât să sape La adânc de ape. A forat la adâncimi nebănuite După-nțelepciune De la sfatul cel din hume Îngropat de timpuri în cărbune În străfundurile-nțepenite. Și tot săpând mai la adânc A dat de un alt sfat, cam prunc Orfan și singur în pământ Și nu de sfatul cel din hume Care mustea de-nțelepciune. Iar sfatul tremurat și mic Pe Decebal rugă smerit Din adânc de ape Să-l dezgroape Că tarei-i slăbitu Și nefericitu. Legea atunci așa era Un singur sfat să poți lua Și neapărat a-l asculta, Altfel piereai de moarte rea. Dar Decebal cel curajos Luă pe sfatul tremuros Fiindcă îmi era milos. N-avu timp să-l sădească, În pământ să-l crească, Să se facă mare Să dea idee tare. Și Decebal fu nevoit, Repede l-a folosit. Iar sfatul din ape, cu gând subțiratic, Cu mintea copilă, ce-i zboară năvalnic, Îi spuse lui Decebal că ai săi dușmani De daci vor fi-nvinși, cei mândri romani: Să-nceapă deci războiu. Decebal mi se-ndoia, Dară legea îl silea De sfat a asculta. Războiul începu, Decebal nu știu Cum să facă amu Ca să-i biruiască, Ca să mi-i zdrobească Pe cei cruzi romani, Căci sfatul prunc fu. Deci Decebal pierdu. El mi se-omorî, Uitarea-l doborî. Iar sfatul, sfios și zdrobit îmi plângându, Se duse cu regele dac în mormântu De viu să se-ngroape În adânc de ape Căci legea cea dură De sfat nu se-ndură, De-a zise greșitu El mi-i pedepsitu De-a nu mai ieșire În veci de-a grăire. Dar Domnul din ceruri privește-n pământ Și vede pe pruncul de sfat în mormânt, Îl scoate, mi-l spală, îl udă,-l sădește, Îi poartă de grijă, pe sfat de mi-l crește Și-l pune de lucră, Că sfatul de-i mare Idei bune are De răscumpărare: Pe daci și romani mi-i unește, Poporul român se ivește. Iar Decebal din uitare, la viață renaște, Onoarea-i pierdută, spălată-i de sfat, Căci Domnul îl știe pe regele dac Că mila-i cea mare l-a dus pân' la moarte.