Sinthetic

Cine citeste acest text ar putea crede ca ma aflu intr-o misiune de salvare de sine ,o spovedanie in urma careia sufletul meu ar putea iesi la lumina purificat prin iertarea publica a pacatelor marturisite pana la fund - asa am sperat si eu , la inceput ...dar nu mai cred nici asta. Inclusiv lucrul asta, cel de a scrie ,aici, acum, e un lucru pe care il fac fara sa-i cunosc motivatia reala, ghidat pe de o parte de un soi ciudat de speranta, pe de alta parte de o nevoie de a vorbi, de a spune ,sau mai bine zis, de a nu tacea. Poate totusi mai exista speranta, poate se mai poate face ceva, as vrea sa pot sa explic ,sa ma justific ,sa demonstrez...si nu, inca nu vreau sa tac. Si mai ales nu vreau sa uit. Deja a inceput, deja incep sa ma intreb din ce in ce mai des daca nu a fost totul doar halucinatie, doar imaginatie bogata, doar poveste, si pe de alta parte as da orice sa stiu sigur ca a fost oricare din variantele astea, numai nu incertitudine. Incertitudinea asta care ma face sa ma invart in cercuri de 2 ani de zile, din ce in ce mai repede, sa imi neg din ce in ce mai des gandul de acum 5 minute, de acum 1 minut ,de acum 2 secunde, gandul pe care il gandesc chiar acum. Sa gandesc si sa ma indoiesc in exact acelasi moment de adevarul gandului, de existenta lui ,de forma sau substanta sau de chiar existenta lui. Indoiala mintii. Am citit intr-o culegere veche de scrieri ( Filocalia se numeste ),ca e unul din lucrurile primejdioase si nefaste care ti se pot intampla. Iar in cazul meu a ajuns sa insemne un mod de a fi. Indoiala de sine, indoiala in fata propriilor ganduri ,in fata propriilor experiente, a propriei memorii ,si a propriului eu. Vesnica secondare a actiunii cu un gand atasat, cu un De ce ?, sau orice alt proces mental care sa mentina undeva, intr-un coltisor, un ochi vesnic deschis si vesnic constient.