Agonia evolutiei

Ochii mei

privesc direct

punctul negru...

Cobor în beznă,

un obiect!

Aproape

și, totuși,

departe...

Punctul

a-nceput să

Mă-nconjoare

cu măreția

lui...

Merg

mai adânc;

obiectul

sunt eu;

mă văd

parte dintr-un

decor uitat.

Un colț de grădină

ruginit!

Cobor...

Eu sunt,

singur.

Unde?

Mă rotesc și

cad; departe,

în abis...

Ecou!

în centruul

static

care totuși...

aleargă!

Vreau să mă-ntorc,

Cred că mă-ntorc...

Dar m-a prins,

golul mă cheamă,

cad...

Pot să-mi văd chipul...

Ochii sunt închiși,

Înghețați... în timp...

Mă adâncesc tot mai

mult. UNDE-i

ușa?!

Brusc,

ochii s-au deschis!

Un licăr sălbatic

găsesc în ei...

Un frison

cu iz de moarte

mă cuprinde.

Cineva se uită-n mine…

Cad, vreau să mă opresc!

Ochii-mi pulsează,

întunericul începe să ardă,

Întunericul prinde viață

și-ncepe să lumineze.

Mă studiază!

Furtună!

Ochii-mi explodează

și totuși văd…

Sunt eu în acest pustiu

abisal?

Mă uit la mine,

dar,

nu mă recunosc...

E cineva acolo,

în trupul meu;

mă privește fix,

cu ochi de sticlă ce

mă sufocă...

subit...

Ce se-ntâmplă?

-Ai renăscut.

-Unde sunt?

-În același loc.

-Dar nimic nu mai e la fel...

-Și totuși nimic nu s-a schimbat. Ești liber acum. Îngrădirile au murit, nu te mai oprește nimic să vezi și să te pregătești pentru următorul test.

*(Niciodată nu vom fi explorat pe de-a-ntregul adâncul abisului și nici adâncul ființei noastre. Nu vom rămâne la fel odată ce ne-am îndreptat privirea spre noi... spre abis. Toți vor să vadă, dar nimeni să se schimbe, să evolueze. De ce să treci prin agonia schimbării, agonia evoluției când poți sta, comod, acasa, în fața televizorului?)