Poezie

oamenii zei

2 min lectură·26 ianuarie 2003

Mediu

Aruncare de pietre înspre cer-

Mereu coborîtoare pietre dinspre cer,

Numai zeii pot lovi cu pietre,

Noi pe ei nu, pe ei nimeni!

Cât de multe frunze pe pământ

Într-o singură toamnă!

Acolo, sus, în empireu, nu cad frunze,

Doare îngerii pedepsiți pururi în cădere!

De la o vreme, oamenii iubesc lipsa,

Iubesc amintirea; prezentul

Rutină este, plictisitoare

Întru trecerea stând pe loc!

Zeii iubesc totul –

Ei nu au trecut, nu au prezent,

Ei nu au viitor, ei sunt și nu sunt,

Neființa lor există neexistând întru ființă.

Oamenii sunt fii ai zeilor, dar

Nu pot fi zei. Ei cred că, odată,

Zeii îi vor lua lângă ei –

Atât de sângeroasă binecuvântare!

Zeii nu cred în nimic;

Haosul omului este sensul zeului;

Haosul zeului nu există; căci timpul lor

Și spațiul în care trăiesc e chiar infinitul.

Oamenii nu sunt zeii furnicilor.

Zeii oamenilor sunt și zeii furnicilor

Și zeii mirabilei celule și ai vieții

Fără de viață care îi slăvește trăind!

Noi, oamenii, nu-i slăvim pe zei trăind,

Viața omului pângărește picioarele zeilor,

Moartea omului nu le poate spăla;

Ah – mirosul piciorului de zeu – ce lumină!

Cheia porților luminii căzuse,

Cândva, pe pământ.

Pierdută rămâne, pierdută până la

Lăsarea întunericului cel veșnic!

012.921

ovidiu. “oamenii zei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ovidiu-0002734/poezie/35090/oamenii-zei

Comentarii (1)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

bine ii mai cunosti tu pe zeii astia!Eu cunosc unul si bun!