Aruncare de pietre înspre cer-
Mereu coborîtoare pietre dinspre cer,
Numai zeii pot lovi cu pietre,
Noi pe ei nu, pe ei nimeni!
Cât de multe frunze pe pământ
Într-o singură toamnă!
Și parcă doar aripile ei,
Cele două, sărutându-mi privirea...
Tumultul tăcut, tăcere fugară
Și furișată peste buzele ei...
Și ochii, cu-o șoaptă și cu-o părere,
Tăcere și zgomot și zbor și
Scena I
Décor de un albastru neutru, patat de cercuri, nenumarate cercuri, groase, subtiri, mari, mici, departate, intersectate, colorate, intr-un amestec haotic. In mijlocul scenei, El,
Ah! daca as fi vant!...
Sa ma intrec cu norii
Si sa ma izbesc stoic
De aripile de aur
Ale pasarilor maiastre
Ce-si au cuibul in soare!...
Sa zbor fara oprire in mine insumi
Lovindu-ma de