ovidiu

Aruncare de pietre înspre cer- Mereu coborîtoare pietre dinspre cer, Numai zeii pot lovi cu pietre, Noi pe ei nu, pe ei nimeni! Cât de multe frunze pe pământ Într-o singură toamnă!

Și parcă doar aripile ei, Cele două, sărutându-mi privirea... Tumultul tăcut, tăcere fugară Și furișată peste buzele ei... Și ochii, cu-o șoaptă și cu-o părere, Tăcere și zgomot și zbor și

Scena I Décor de un albastru neutru, patat de cercuri, nenumarate cercuri, groase, subtiri, mari, mici, departate, intersectate, colorate, intr-un amestec haotic. In mijlocul scenei, El,

Ah! daca as fi vant!... Sa ma intrec cu norii Si sa ma izbesc stoic De aripile de aur Ale pasarilor maiastre Ce-si au cuibul in soare!... Sa zbor fara oprire in mine insumi Lovindu-ma de