Poezie
Agonie
1 min lectură·
Mediu
Sunt mut și vlăguit de boală -
aproape mort stau să mă doară,
tristețea de stejar îmbălsămat,
în bolte cu parfum de călcătură.
Îmi simt acum și pulsul,
pulsând ca ghiara-n călimară -
pe scrisul meu a curs cerneală,
așa... ca testament, stau inimii
ca să mi-l cearnă...
Stau ca un mut nenorocit
și-n duhul meu mâhnit
mă simt de parcă-s urgisit să mor,
iar de mi-aș coase moaște de mormânt,
mă simt sărac de trupu-mi pe pământ.
Și-aceste oase vor ca să-mi desfacă
sicriul ce mi-l scriu ca răspicat
și doar de piele ridicat,
ma simt ca mort și înviat.
Bolnav stau împietrit ca bolovanul
și de atâta greutate, o mână eu mi-am rupt
și de această creangă ruptă - răspicată,
așa cum sunt, sunt tot un mut...
Sunt încă mut și e tăcere-njuru-mi,
și vreau să-mi cânt interiorul lin,
în creierul păstrat pentru-oserată,
cu minunatele-i cuvinte, gândite ca să tacă.
Și simt că nu mai sunt eu vlăguit de boală -
aproape viu o să mă doară,
tristețea de stejar îmbălsămat,
în bolte cu parfum de călcătură...
001981
0