cădere liberă

e un adevăr trist că oamenii vor să uite moartea

și caută neputincioși să scrie cu carioci scrisori către cei de acasă

să îți accepți infirmitatea emoțională e ca și când mintea ta ar rămâne într-o cămăruță pe veci încuiată

iar cheia e topită de trecerea grandiosului timp

cu o dragoste funestă mi te imaginez în linii vineții, cu pupilele putrezite ascunse în spatele unor ploape grele, sfârșind obosite

& cu obrajii roșiatici care își pierd din culoare și suferă de o stare cumplită de singurătate, pășești prin cimitirul oamenilor falși, uscați pe dinăuntru de o plăcere mocnindă pentru autoritate

putregai și praf se spulberă într-o agonie mentală, și un răspuns sec, înnegrit pe margini, răsună în camera conștiinței pătrunzătoare

vechile dureri îți fură somnul și crește în tine o zonă de presiune

cu toții așteptăm un semn al căderii frunzelor, e ziua în care vom asista la propria înmormântare

pentru că moartea, mai mult decât nașterea, e cel mai natural lucru

folosesc criterii ciudate în a-mi alege cuvintele atunci când vorbesc cu tine

iar tu vei încerca hipnotic să obții trădarea mea

pentru că vrei să ai o bucurie din ea

lent, te vei îndepărta și, din celulă, îți vei pregăti cuvântul final

încă te mai simți murdar și vei căuta degradant o vorbă amăgitoare ca un ghimpe înfipt în trup, extaziat de potențialul cu care vei plesni

& apăsarea ispitei nu-ți îngăduie să taci

mi-aduc aminte când ți-ai izbit genunchiul de greutatea fierului și o durere pulsativă, surdă ți-a străpuns osul măcinat de resemnare

zăpușeala joasă din aer ți-a înmuiat picioarele pline de vânătăi și te-a însemnat

plec de lângă tine ca să sfârșesc cât mai departe, căutând un adevăr inexistent

pentru că am învățat să-mi clădesc existența pe acele adevăruri oribile, decăzând atunci când mă înalț pe nevoi primare, revenind la starea pură de animal

o nevoie degradată, diluată e inutilă societății consumiste de azi

nu mai știi ce stare îți este provocată și care trezită în mod inconștient, firesc

pentru că subminarea trezirii sentimentelor naturale e soră cu moartea

încerci să ți le amintești dar amnezia unei trăiri sfâșiate în jungla luptei pentru supraviețuire e mai adâncă precum nicicând

& absurdul de azi nu e decât o realitate crudă a unor posibilități firave și totodată, a îngrădirii intelectuale