Natura ne aseamană, educația ne deosebește!

13 noiembrie Sunt la Sibiu, workshop cu directorii școlilor germane. Ieri seară am fost invitații Consulului german și am cinat la restaurantul hotelului Împăratul Romanilor. Atmosferă cochetă, destinsă: speechuri, șampanie, meniu select. Am stat vreo două ceasuri și pe cai. Nemții nu se întind ca noi la cozonac. În urmă cu ceva ani am făcut-o de pomină. Am exersat vocalize pe Mă dusei să trec la Olt și alte cântări neaoșe de pahar, reușind să stârnim priviri mustrătoare din partea teutonilor. Astăzi ne-au cam amețit cu pălăvrăgeala. Câțiva dintre noi și-au prezentat școlile și ceva proiecte. Directoarea Liceului Lenau, din Timișoara ne-a spus că printre absolvenții consacrați ai școlii cu pereți bolnavi de igrasie, ce au devenit de curând decor în tabloidele de aiurea, se numără și Herta Muller. Am ciulit urechea. Îmi place stilul Hertei. Direct, fără ifose și pisiceli. V. N., directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân din Constanța, șercăian la origine, fost coleg de facultate mi-a trimis ultima sa carte: Dobrogea, regiune transfrontalieră europeană ,, Cadrilaterul,, . Îmi place modul de abordare al subiectului. Evită derapajele naționaliste, citează surse diverse române și bulgare, își argumentează subtil punctele de vedere, iar imaginea de pe copertă este sugestivă: un fermoar care se închide de-a lungul graniței noastre cu Bulgaria, inducând ideea configurării unei regiuni europene multifuncționale. În ce mă privește, politic gândind, preluarea în urma Păcii de la București din 1913 prezidată de junimistul Titu Maiorescu a Cadrilaterului bulgăresc nu a avut suport etnic. Statisticile sunt elocvente. În 1930 în județul Caliacra se găseau bulgari(42,4%), turci(23%), români(22,6), găgăuzi( 3,8 %), tătari(2,7%), iar în județul Durostor nici bulgarii(34,2%), nici românii (19 %) nu erau majoritari, ci turcii(42,8). Eram pe cai mari, făceam legea în Balcani. Dar ne-a venit și nouă sorocul, ne-au copt-o vecinii, ne-au hărtănit în ’40 de ne-au mers fulgii. Domnu’ Preș, aici e chichița, relațiile cu vecinii. Nici nu vreau să mă gândesc, pe toți ni i-am cam pus în cap. Puterea de conjunctură este fatală, orbește și distruge ! Dobrogea a devenit o regiune transfrontalieră în interiorul Uniunii Europene și aduce zestrea sa naturală și antropică ce trebuie cunoscută, atât în scopul animării unei identități provinciale, cât și a unei viitoare dezvoltări durabile pe care o anticipăm inventariind potențialul său natural, agricol și turistic. Nota Bene, V.! În rest, nimic deosebit, mă țin de Jurnal, de voie de nevoie ! 14 noiembrie Am pus capacul pe la prânz peste seminarul DSD. Am parcat în Sibiu la Ibis, fostul Continental, umbrit acum de un luxuriant hotel în sticlă , Ramada și am plecat să bat librăriile. Nimic nou, doar că Henry Miller nu-i prezent pe rafturi, nici urmă de Opus Pistorum. Nu i se simte lipsa, literatură erotică însă din belșug. Răsfoiesc așa ceva din pură curiozitate, vreau să știu ce le mai ciripește mintea unora și altora din lumea largă, dar tentația a cam dispărut. Lipsa de reacție mă irită. Oi fi eu familist desuet, dar parcă ceva nu e în regulă. Pentru consolare îmi administrez un sofism de doi lei: sexualitatea este argumentul tinereții, elixirul maturității, iluzia senectuții ! Mi s-a agățat de ocular cartea unui medic, Gordon Livingston. Are un titlu comercial, care sună bine, captează atenția…. Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept. Sir Livingston îi cam rade muștarul lui her Freud. El zice simplu că suntem pur și simplu ceea ce facem și nici decum efectul traumelor copilăriei pe care Freud ni le prezenta tenebros și amenințător ca pe niște Walkirii rău prevestitoare, ce dormitează în subconștientul nostru și la un simplu impuls wagnerian , din lipsă de libido purificator ne răvășesc mintal și comportamental. Gordon ne dă o șansă, îl expediază pe psihanalistul pionier undeva în arhive și ne îndeamnă să ne continuăm viața și cu bune și cu rele fiindcă așa este afacerea asta. Ca de obicei în asemena situații, soluția este pe muchie de cuțit, în cazul de față între Freud și Livingston. Am îngurgitat doi covrigi cu susan , mi-am cumpărat volumul trei al Cronicii de familie și am tăiat-o ață la Brezoi. Conduceam ca și cum eram în transă. Alunecam din instinct de-a lungul Oltului și încercam să mă familiarizez cu imginea deprimantă a pădurii. Copaci dezfrunziți, nuanțe maronii, cenușii, gălbui hepatic, versanți sterpi, peisaj umed sub pipăitul privirii. Am bătut de sute de ori defileul încât îl pot parcurge cu ochii închiși. Știu fiecare groapă, fiecare curbă, liniile drepte în care poți depăși fără riscuri prea mari, practic îl miros. În urmă cu două săptămâni era cu totul altfel. Focul viu al pădurii, nuanțele roșietice, arămii , verdele pal sau crud-coniferic, îmi sufocau ocularul și implicit imaginația. Eram excitat vizual de explozia piromană și impresionistă a caruselului coloristic Senzație asemănătoare unei trăiri erotice, determinată parcă de imaginea senzuală a unei gheișe ce te cucerește neagresiv prin finețea formelor dezgolite ritualic și a trupului plăpând dar catifelat , ce îți testează potența. Ceva se schimbase și o stare de tristețe ți se impunea. Dar treaba asta nu mă prindea, nu puteam fi nici măcar melancolic. Alunecam la braț cu Oltul ascultându-mi Egoul filozofând: și noi, ființele gânditoare parțial sau total negânditoare suntem perisabile. Copilărim chinuindu-ne inconștient procreatorii, visăm adolescentin înarmați cu inocență și trupuri seducătoare, îmbătrânim agresați de hidoșenii fizice, ticuri comportamentale și neputințe de tot felul. Care ne e rostul dacă tot se va întâmpla într-o zi, merită efortul toată această tevatură ? de când ne știm același traseu, mai lung sau mai scurt, mai însorit sau mai înnourat, mai interogativ sau mai blazat, mai norocos sau mai ghinionist, dar cu aceeași finalitate. Alerg. Mereu ,,en route,,. Sunt un Kerouac chinuit de obligații convenționale autoimpuse, tradiționaliste și nu obsedat pur și simplu de atracția seducătoare a depărtărilor și necunoscutului. Sunt un nimic și voi rămâne nimeni pentru că am fost prea cuminte, prea docil, prea conformist. Dacă vrei să te arate lumea cu degetul trebuie să sari gardul și cheia reușitei e să știi când sa faci treaba asta și cum s-o faci, de preferat cât mai devreme. Altfel spus trebuie să ai coaie, să ți se rupă de tot și de toate. Să îți iubești rudele doar când îți aduci aminte de ele, să suferi pentru Þară doar când ea nu mai poate dormi de grija ta, să muncești doar atât cât să nu mori de foame, să ai un venit cât mai mic și dacă se poate doar o mașină ieftină și o cameră cu chirie, fiindcă altfel vei deveni impozat (nu impozant )de nădejde al statului. Cel mai crud opresor este statul de orice fel și de orice culoare. După ce ai dobândit aceste competențe indispensabile, îți vezi de viața ta frățioare, fiindcă oricum o iei, tot scurtă e și tot cenușă sau hrană la viermi ajungi. Cu spiritul e mai greu, dar se pare că șmecherul se descurcă, scapă din cutiuța trupului și cutreieră eterul… Minunat, minunat, ce găselniță ? Lumea de Apoi. Ne-au băgat-o pe gât ca să avem la ce visa , adică aici o fi cum o fi, dar să vezi acolo… ce dracu să vezi și unde acolo….nu, nu zic bine, chiar am luat-o razna și nu vreau… se poate interpreta …nu sunt ateu…. Sunt ortodox dar nu habotnic… cred fiindcă așa făceau bunicii, cred fiindcă ce îmi spunea mama era sfânt, cred fiindcă îmi place să fiu ocrotit și îmi place să pasez răspunderea, îmi place muzica bizantină, îmi plac vinul, cozonacul și drobul îngurgitate pascal, îmi place liniștea din catedralele imense și goale, imi place albastrul de Voroneț, îmi place să aprind lumânări, îmi place să dau și să primesc de pomană. De la această deprindere pur creștină ar trebui începută resuscitarea României. Astăzi am intrat în catedrala romano-catolică din Sibiu, Sfânta Treime din Piața Mare. Eram singur, m-am așezat în primul rând, mi-am odihnit trupul ceva vreme, m-am rugat temător, mișcând mecanic din buze și am admirat vitraliile. Sunt superbe, ca în Occident. Cele mai frumoase vitralii le-am văzut la Gand și undeva pe lângă Koln. Astea mi le amintesc. Domul din Koln, din Viena și cel din Milano nu mi-au rămas pe retină cu ceva deosebit. Am sunat acasă, C. e gripată. Miru se uită la Filantropica, filmul lui Nae Caranfil și se amuză. Îmi servește o replică care o distrează la culme: ,,mai poți vorbi de decență cu leafa ta,, ? aluzie la jobul meu de profesor. Mi-a-nchis gura. Speranța mi-e la Domnul, vă aduceți aminte, o spuneam acum câteva rânduri. Studiez coperta Cronicii de familie, volumul trei. O pictură de Theodor Aman, Serată(Bal mascat în atelier), îmi stimulează imaginația, direcționată de data aceasta spre trecut(ca tonalitate pronumele demonstrative ca aceasta, acesta, aceștia nu îmi sună bine, mai cu seamă în Jurnal, dau o nuanță accentuată de convențional; pentru mine forma pietonal-vulgară, asta – ăsta îmi este mai la îndemână). Petru Dumitriu… nu prea știu multe despre el, dar îl intuiesc. A murit când ar fi trebuit să trăiască și e chiar cvasinecunoscut printre români. La începutul carierei a mâncat rahat cu polonicul, (și-a asumat pactul cu diavolul), dar vroia să se salveze. S-a căsătorit cu scriitoarea Henriette Yvonne Sthal care putea să-i fie mamă, avea vreo 24 de ani peste ai lui. Și pe când lătrăi de duzină scheunau de invidie, sub carâmbul conscrării sale literare timpurii a șters-o spre surprinderea tuturor în ținutul vestic al burgheziei decadente și opresoare. Cu ce preț? doar el a fost în măsură să spună dar nu prea a avut chef. În 1988 locuia cu chirie la Bonn într-o cameră de cămin studențesc. Și-a refăcut calculele și s-a recăsătorit de data asta cu o admiratoare cu 24 de ani mai tânără, Francoise Mohr, profesoară de filozofie și s-a stabilit la Metz. Francoise își amintește: Deseori, Petru îmi recita cele mai frumoase versuri din Dante, în italiană, de Shakespeare în engleză, de Quevedo în spaniolă, de Ghoethe în germană, de Eminescu în română, fără să-l uite pe…Charles d’Orleans, ca și el un exilat. Romantic ! …îi dădea mâna, avea cu ce, la limbi mă refer. Se școlise la Târgu Jiu înainte de reforma comunistă. Avea omul cultură umanistă la greu. Aaaa, era să uit, aberația asta trebuie să o spun: au dat ciumpalacii (cum le zice Badea) din Guvernul provizoriu (îmi aduce aminte cuvântul provizoriu, de bolșevici, menșevici, troțkiști și alți golani turbulenți, zdruncinați la cap) o lege prin care bugetarii, nu vor fi plătiți trei zile pe noiembrie și trei pe decembrie. De la Cuza încoace, de când avem cât de cât o școală organizată, încă nu s-a văzut așa ceva, să scoți copiii în stradă fiindcă nu ai bani pentru dascăli. Următorul pas, va fi poate desființarea școlilor, și educația în particular. Tovarășu’ Confucius spune-le-o dom’le p-aia de-o ziceai acum vreo trei mii de ani: natura ne aseamnă , educația ne deosebește! Care educație, nesimțitule, mă vor admonesta partinicii… care educație … ce vrei să spui? Care …? ,,…care este!,,