Poezie
Statui de ceara.
barbatul de duminica.II
1 min lectură·
Mediu
Topindu-și ochii către cer,
Să-nalțe luminând cărări,
Cu un fitil slăbit în el,
Caută grăbit scăpări.
Și-adună-n orizont apus,
Tristețea despărțirilor,
Și-o pune mai presus ,
Decât sărutul regăsirilor.
Căci ea nu minte și-l aclamă,
Și seara și-n zori repetat,
O voce-l încălzește și cheamă,
Să petreacă senil și-naintat.
O liniște cântând se pare...
Să fie o altă sclipire?!
Din ochii ei tulburi de mare...
Ce-nadâncuri îl sorb din privire.
Și-apoi ieșind din ideal,
Se-ntinde și stânge in pat,
Renaște-un psalm dintr-un vitral\'
\"Să nu fi desfrânat\".
Se amețește-n ticăitul ceasului,
Și-n lipsa ei când fură luna,
Fără sens, până-i a lui,
Duminica-i înghite săptămâna.
001.530
0