Dimineața, cad petale de nor…
Timpul vinde secunde răpite
Care plătesc întrebări nerostite
Și răspunsuri ce dor.
Zi în Decembrie, asprită de ger…
Culorile-și caută un sens rătăcit
Dar astăzi
Când ploaia te învață
Că și cerul își plânge
Uneori
Frumusețea pierdută,
Oprește-te și ascultă
Liniștea apei
În căderea ei neîntreruptă;
Când soarele e amintire
Și norii se
Eu nu știu să mă schimb;
Nimic nu se transformă...
Prin zile fără soare,
Doar ura îmi dă formă.
Când pasul este teamă
Și uitarea stă-n memorie,
În fiecare gest
E o groaznică victorie.
N-ar trebui să pleci acum...
Ne e destulă despărțirea nopții
Și poate, izolarea clipei
Când liniștea se schimbă-n drum.
N-ar trebui să plângi când pleci.
Ne e destulă lacrima din cer
Căzând
În ce să cred?
Lumina oarbă
Departe e de adevăr…
Urmarea e pământul
În care se transformă
Bucățile mușcate
Din blestematul măr.
Să nu îmi ceri, Stăpâne,
Să lupt cu șarpele învins.
Pustiu de
Când umbra ființei tale
Veghează la al lumii căpătâi,
Mă-ntorc la visul nopților de iarnă,
Iubirea mea dintâi…
Chiar dacă amintirea
Se abate ninsă peste gând,
Nu simt cum inima distruge
Tăcerea asta nefirească
E ultimul cuvânt rămas
Care arată cât de strâmbă-i
Minunea sfertului de ceas...
Din clipele ce au căzut,
O dată cu dorința stinsă,
Se naște dorul de trecut
Și pleacă
