O, ce veste...
Dimineața, cad petale de nor… Timpul vinde secunde răpite Care plătesc întrebări nerostite Și răspunsuri ce dor. Zi în Decembrie, asprită de ger… Culorile-și caută un sens rătăcit Dar astăzi
Noiembrie
Când ploaia te învață Că și cerul își plânge Uneori Frumusețea pierdută, Oprește-te și ascultă Liniștea apei În căderea ei neîntreruptă; Când soarele e amintire Și norii se
Skyzoid
Eu nu știu să mă schimb; Nimic nu se transformă... Prin zile fără soare, Doar ura îmi dă formă. Când pasul este teamă Și uitarea stă-n memorie, În fiecare gest E o groaznică victorie.
N-ar trebui
N-ar trebui să pleci acum... Ne e destulă despărțirea nopții Și poate, izolarea clipei Când liniștea se schimbă-n drum. N-ar trebui să plângi când pleci. Ne e destulă lacrima din cer Căzând
Adam
În ce să cred? Lumina oarbă Departe e de adevăr… Urmarea e pământul În care se transformă Bucățile mușcate Din blestematul măr. Să nu îmi ceri, Stăpâne, Să lupt cu șarpele învins. Pustiu de
Strada Tinereții
Când umbra ființei tale Veghează la al lumii căpătâi, Mă-ntorc la visul nopților de iarnă, Iubirea mea dintâi… Chiar dacă amintirea Se abate ninsă peste gând, Nu simt cum inima distruge
Niciodată
Tăcerea asta nefirească E ultimul cuvânt rămas Care arată cât de strâmbă-i Minunea sfertului de ceas... Din clipele ce au căzut, O dată cu dorința stinsă, Se naște dorul de trecut Și pleacă