A ta mana

Mâna ta nu-i fără de temei fierbinte sau rece, grea ca plumnbul, sau ușoară; eu vorba i-o-nțeleg, și ea nu minte, cum are obicei stăpânul, bunăoară. E ca o frunză mare, pală, ce s-a scuturat pe fruntea mea să steie răcoroasă și, când pe umeri câteodată mi se lasă eu, știu de ești sau nu ești supărat. În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale și-așa de visătoare, că de femeie-mi par, dar ard și dor de brațe până la umăr goale, de-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar. Știu orice linie sau vinișoară albăstrie a mâinii tale, orișicât de neânsemnată după cum ea pe de rost mă știe și să mă mai uite n-ar putea vrodată.