Cuvinte pe un portret

De ce să tac? mă îmbrac în culoarea cuvintelor când ursitorile mi le-au colorat în rosu, verde, auriu și albastru. mi-e bine când auriul mă încoronează și verdele îmi scânteiază ochii, roșul...ei...roșul dă puls inimii mele și mă umple de dragoste; roz îmi catifelează obrazul când emoția iubirii dă năvalnic în trupul meu, iar albastru-mi stă deasupra veghind secundele mele galactice; sau mă îmbracă în rochia azurie a mării cu dantela spumei sirenelor. De ce să tac... vorbesc de toți despre mine și voi... cu vântul, soarele meu ce mă iubește necondiționat îmbrăcându-mă în lumină; cu marea ce-mi leagănă visele purtându-mi algele ei în plete spălându-mi durerile nesecate; cu foșnetul din pădurile adânci, sau cu rodul câmpiilor; ascult și vorbesc cu ciripitul pasărilor de pretutindeni în zbor sau în odihna foșnetului verde unde-și leagă verigă cu verigă perpetuarea zborului lor. Vorbesc ...chiar și atunci cănd tac necuvintele sunt mult mai importante în trecerea noastră efemeră prin infinitul timpului albastru. Așa că vorbesc, sau tac necuvintelor