Doar uman...

Demult, înainte ca rotițele mele să proceseze ce se întâmplă cu scheletul lor tremurând, mi s-a dat, învelită în firmituri de pâine neagră, o speranță mică și descurajată. Am înghițit-o, cu nădejdea că va încolți, undeva prin dosul intestinelor. Și vor ieși cale mari și roșii. În sera mea scăldată în concordie, aveam de gând să-mi sap temerile și să-mi afund chipul senin de durere. Dar n-au ieșit cale, ci o iederă întunecată de calicenia ta, ce mi-a umbrit carcasa cordului ...se aude din când în când un ecou spart... Rămâi doar o hieroglifă simpatică a unui timp care n-a vrut nici în ruptul capului să îngenuncheze în fața-mi, prelungindu-mi nopțile în zile cabalistice... Rămâi doar o cută pe fruntea-mi, explorată în analize psiho-motorii și înecată în abur de mere... Rămâi doar un gând ce-l sorb stins în timp ce mă oglindesc în cafeaua rece de dimineață... Rămâi în imperfecțiunea ta, reflectând faptul ca ești doar uman...