neculai lunca

Ca verile de-atunci nu-i nici o vară Și greierii nu vor să-i mai ascult; Armura pe castani e tot mai rară, Regina-nopții a murit de mult... Toate-mi par Că dispar Pe cărări răzlețe, Eram

Tot spațiul literar, de bună seamă, Confirmă, cred această teorie: Nu orice poezie-i epigramă, Dar epigrama bună-i poezie!! N.Lunca

E umedă iarba sub tălpi, pe suhat Rogozul clipește-n mărgele de rouă, Răchiți de tăciune ce nu s-au culcat, Statui de arcași par sub luna cea nouă. Pe socluri de brusturi, lăstari de hugeac Se

Voi blonde cum e spicul și voi brune Dintr-un tablou ce cred că de Rembrandt e, Pe clar-obscurul cadrelor flamande Păreți lumini alături de tăciune! Și nu pot să-nțeleg prin ce minune În

Sunt trubadur din vremi medievale Mânat la drum de-o patimă eternă; Mă-mbăt și cânt în orișice tavernă Pe care soarta mi-o ivește-n cale! N-am pat cu așternut, sub cap n-am pernă, De crai mă

Firesc ajuns-am la \"Atelier\" Doar ca să-mi trag, ca debutant ponosul. Păi, cum să-ndrept cu dalta și barosul, Lucrarea-mi fină, de bijutier??! Sau dacă-aș face-o, care-ar fi folosul? Chiar

Visez la câte-o iarnă nemaivăzut de albă, Venind pe cai de gheață, călare, de la poli, Să spulbere troiene, ca spuma pe o halbă, Solfegiind sub streșini în game cu bemoli!... Visez la