Autoportret în apa timpului

Mi-l amintesc atunci, ca și acum. Își acoperea fața cu palma ca și cînd lumina i-ar fi durut ochii sau umbra palmierilor i-ar fi făcut să roșească pielea măslinie. Avea părul cîrlionțat și încă tînăr, deși acum începuse să bată în cenușiu. Iar palma îi era fină, cu degetele lungi și nervoase. Miresme tari i se ridicau din podul ei, în concurență cu mirosul de Mănușa-Maicii-Domnului ce se răsfira printre ierburi și pe asfalt. Cum stătea astfel, ferindu-și ochii de lumina aspră, în bătaia vîntului din apus care-i tulbura pletele, cu pielea măslinie și nasul care amintea de efigiile romane, cum stătea astfel...